Răsare iar şi plânge din nou la apus

Că aşa zicea cândva că i-o fi spus

Poveşti despre vechii oameni din noi,

poveşti pline cu zâne şi eroi.

 

Plânge iar apusul, iar suspină-n palme

şi fuge iar de noi şi de pământ.

Suflă vânturi tot mai reci şi calme,

de parcă ar vrea să le transforme-n cuvânt.

 

Plânge şi răsare-n noapte cu jumate’ luna

şi o văd cum se agită şi aleargă-ntruna

dintr-un colţ în altul al cerului de frică

şi vrea să se facă tot şi tot mai mică.

 

Răsar şi strălucesc tot mai des în noapte

ca lumini şi guri de aer din lalele,

răsar încet şi firav precum şoapte,

răsar şi tot răsar sute de stele.

 

Strălucesc şi răsar în noapte ochi albaştri

răsar din întuneic şi luminează către ele

Că poate luna, cerul şi ai săi aştri,

S-ar îndura să-i ridice către stele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.