Răsare iar şi plânge din nou la apus
Că aşa zicea cândva că i-o fi spus
Poveşti despre vechii oameni din noi,
poveşti pline cu zâne şi eroi.
Plânge iar apusul, iar suspină-n palme
şi fuge iar de noi şi de pământ.
Suflă vânturi tot mai reci şi calme,
de parcă ar vrea să le transforme-n cuvânt.
Plânge şi răsare-n noapte cu jumate’ luna
şi o văd cum se agită şi aleargă-ntruna
dintr-un colţ în altul al cerului de frică
şi vrea să se facă tot şi tot mai mică.
Răsar şi strălucesc tot mai des în noapte
ca lumini şi guri de aer din lalele,
răsar încet şi firav precum şoapte,
răsar şi tot răsar sute de stele.
Strălucesc şi răsar în noapte ochi albaştri
răsar din întuneic şi luminează către ele
Că poate luna, cerul şi ai săi aştri,
S-ar îndura să-i ridice către stele.