În nopțile de vară, vorbesc de acele nopți senine și calde, te mai pierzi. Unii ar crede că te pierzi pe străzi după o noapte plină într-un club sau după o serie de băuturi alcoolice consumate de supărare că România a pierdut la Euro. Așa-i. Te mai pierzi și din cauza asta, dar mereu există un prieten care să te sune îngrijorat, amintindu-și că tu, de fapt, ai luat-o la cealaltă dreapta în drumul tău spre casă.

Așa deci, nopți de vară ziceam? Da, cam așa. În nopțile din oricare anotimp, te pierzi, dar vara te pierzi cel mai des pentru că atunci se pierd tot mai mulți. Soarele apune, apune încă o zi din viața ta în care ai încercat să faci ceva productiv, apune încă un vis la care ai mai uitat să lucrezi, apune încă o viață, undeva în cealaltă parte a lumii, mai răsare câte o stea, luna urcă și ea, fricoasă pe cer și noaptea le ține companie din nou. Se așează toate undeva, pe Calea Lactee și încercă să închidă ochii. S-ar pierde și ele doar ca să ne găsim pe noi. Durerea lor cea mai mare stă în veri – atunci cerul e mai senin, văd durerea mai bine.

Așa se mai pierd oamenii, se mai ascund de ei înșiși și încearcă să fugă de toate. Se alină cu acele conversații de la 2 dimineața, atunci devin și ei vulnerabili, triști și deschiși – abia atunci omul mai este om. Cum se pierd sufletele noaptea, se pierde și umanitatea dintr-o secundă în alta. Chiar și așa, mai există câte un suflet cu inimă, un om capabil să aibă o revelație și să se trezească, să-și amintească cine e și că tot ce simte el, mai simte și altcineva. Deseori simțim durerea în tot ceea ce suntem și deseori ne exteriorizăm crezând că suntem singurii cu dureri, dar cum ai putea să știi că trăiești dacă nu are cine să te facă să-ți simți viața?  Așadar, mai apare din când în când câte un om – un fluture – care mai schimbă din dureri, care mai ia altora din suferințe și care se pierde deseori în noapte. Ce-or fi ei? Îngeri? Așa-s de rari, așa-s de mici și greu de găsit.

Am avut cândva o revelație, venise un înger și se agăță în vârful unui stejar. Și-a deschis aripile și o lacrimă i-a traversat obrazul – lumea și-ar fi revenit la normal. I-ar fi salvat pe toți de-ar fi venit. I-ar face pe toți să se trezească în zori și să mulțumească cuiva pentru o prietenie, i-ar face să zâmbească mai mult, le-ar da putere să iubească, le-ar scrie pe piele doar alin, le-ar închide durerile și ar arde răutatea.

Dar ce vorbesc eu aici? Revelațiile-s vise, iar visele-s parte din bunătatea întregii lumi.


de asta visăm frumos atât de rar…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.