Fugim de moarte ca prada de prădător, de parcă întunericul etern se află pe urmele noastre, iar în locurile în care ne aflăm nu mai există nicio cale de scăpare. Fugim de moarte și totuși alergăm cu inconștiență spre ea. Acum nu mai înțeleg dacă fugim spre propria moarte sau fugim spre moartea altora de parcă am vrea să o luăm de mână și s-o conducem prin labirintul acesta complicat al luminii la victima pe care, prematur, vrem noi să o facă. Fugim bezmetici în direcții opuse pentru ca la final să ajungem toți pe aceeași stradă, aproape de un sfârșit zdruncinător și frapant.

O înfruntăm atât de des față-n față și niciodată nu avem habar că suntem la o închidere de pleoape distanță de o transformare sumbră. Credem că fugim toată viața de moarte când, de fapt, ne ascundem sub un pretext. Fugim de dureri, de oboseli și de înfrângeri ca să fugim în cele din urmă de sfârșit. Fugim de tot ce ne-ar putea zgâria palmele, inima, mintea, doar ca să fim intacți în clipa când ne va doborî ca pe niște falnici brazi ce au crescut mult prea înalți. Ne ascundem de ea pentru că știm că în cele din urmă ne va găsi. Altfel nu ne-am pierde nici o secundă din viață din a ne piti după umbre, sperând fals că nu ne va găsi.

Fugim de ea, dar alergăm spre brațele ei. Ne induce teroare-n sânge doar pentru a o opri la timpul potrivit. Este și va fi la un pas de noi o viață și-o ultimă suflare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.