S-a întors şi mi-a zâmbit de parcă m-ar fi văzut după câteva zeci de ani cu toate că trecuseră câteva ore de la ultima noastră revedere. M-a îmbrăţişat cât de strâns a putut şi mi-am auzit oasele înghesuindu-se şi făcându-se mici în strânsoarea braţelor sale. N-am îndrăznit să zic nimic, îmi era frică să distrug şederea timpului din acea clipă şi  că în următoarea secundă se va termina eternitatea acelui moment. Am tăcut, am închis ochii şi am absorbit fiecare respiraţie, fiecare bătaie de inimă, totul. Astfel de momente trebuie trăite, absorbite, consumate şi digerate până-n profunzimea şi intimitatea lor.

După câteva minute a slăbit strânsoare îmbrăţişării, dar nu mi-a dat drumul. Era mai bine acum, puteam respira, aşa că mi-am petrecut şi eu braţele în jurul trupului puternic. După alte câteva minute s-a depărtat, s-a uitat la mine cu mâhnire şi o lacrimă îi strălucea la colţul ochiului drept, care acum era mult mai căprui ca până acum. Lacrimile-i făceau să strălucească în lumina unei zile de iarnă târzie. Priveam cu remuşcare drumul pe care şi-l croiau lacrimile 0e_9b06ed7204de75c7dbb14843_-postsale pe obrajii pazili şi reci. Zâmbetul încă şi-l păstrase pe chip, acelaşi zâmbet de acum 2 ani de când ne-am întâlnit prima oară. L-aş putea descrie exact ca atunci – larg, adevărat, frumos şi cu rost. Ştia că în momentul în care-i va dispărea de pe chip mă voi întrista. Ştia cât înseamnă pentru mine să-şi păstreze zâmbetul pe chip.

Mi-a dat drumul din braţe şi s-a uitat lung la mine. S-a întors cu faţa spre apus şi a făcut un pas după care s-a oprit. Puteam să-i aud oftatul, puteam să-i simt lacrimile. Şi-a ridica faţa din pământ şi a înaintat cu capul sus. A continuat să meargă spre soare până a ajuns la stele şi a devenit una dintre ele. Frica ni se spulberase.

De atunci, în fiecare seară îmi zâmbeşte de pe cer şi uneori, cât norii nu-mi dau pace, coboară în inima mea şi ne jucăm ca şi-n momentul în care tot ce puteam spune erau cuvintele pe care-mi mintea de prunc le inventa. De n-ar fi uitat să-mi spună că nu se va mai întoarce, poate nu aş fi lăsat-o să plece.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.