M-am gândit cândva să tac şi să ascult, să închid ochii raţiunii şi să privesc cu ochii sufletului, m-am gândit să nu mai scriu, să meditez şi să plâng în tăcere fiecare durere a mea, fiecare durere a voastră, fiecare fir de frică şi fiecare rază de lumină ascunsă de întuneric.

Şi-am să iubesc pe toţi şi pe toate, că toţi şi toate au un rost. Am să-i iubesc pentru fiecare zâmbet curat pe care-l urcă din când în când pe chipurile brăzdate cu riduri fine de încruntare. Am să-i iubesc pentru fiecare privire caldă pe care o aruncă-n neştiinţă din milă şi iubire. Oare ştiu ei cât de nepreţuite sunt toate acestea? Cât de puţine zâmbete curate-şi mai oferă oamenii azi şi cât de reci vor să fie şi privirile calde! Eu îi voi iubi pe cei care au rămas, iar apoi pe cei care nu o să mai fie. Cine ştie? Poate vor învia pe chipuri zâmbete adevărate şi priviri calde.

Şi-am să iubesc tot şi toate că din tot şi toate ne naştem şi tot în tot şi-n toate murim. Vom trăi şi vom muri repetat, că ne mai învie iubirea din când în când. Vom alerga şi ne vom prăbuşi la pământ cu fiecare ocazie, doar pentru a avea de unde să ne ridicăm. Vom iubi tot şi toate ca să se întoarcă la noi cândva ce oferim. Vom iubi pe nimeni şi pe cineva pentru nimic şi pentru tot.

Şi-am să iubesc tot şi toate că aşa mi-a fost dat.

Şi-am să iubesc tot şi toate că aşa poate mai trăiesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.