Ca să vă fac o mărturisire, e mult mai bine să fii independent/ă. La ce mă refer? La faptul că e minunat ca fericirea ta să nu depindă de absolut nimeni, să nu fii legat de nimeni, să fii pe cont propriu emoțional. Aici mă refer strict la adolescenți, dar nu spun asta pentru că sunt împotriva relațiilor, ci pentru că aceasta este vârsta la care tu, la om, poți cunoaște extrem de bine tipologiile de caractere care se perindă prin fața ochilor tăi. Eu am avut, am și sper să mai am ocazia să cunosc tot felul de oameni. Vă recomand să nu aveți niciodată rețineri în a aborda o persoană, refuzurile fac parte din viață și niciodată nu știți ce puteți avea de pierdut. Refuzurile nu-s un capăt de lume, dar sunt o fobie pentru mare parte din ea.

Închizând paranteza, voi începe să vă povestesc ce am descoperit în căutarea mea continuă de caractere.


Am întâlnit cândva, pe stradă, un băiat fericit. Ținea în brațe un buchet mare și frumos de flori, iar pe buze avea un zâmbet larg. Se citea cuvântul dragoste radiind în ochii săi. Am întâlnit pe stradă jumătate de inimă, așteptându-și bucuroasă cealaltă jumătate de inimă. Se vedea cum iubirea-i umple valvulele atriale, cum fiecare influx nervos era cu, pentru și despre ea. Putea simți cum în brațele lui ar putea să încapă toate florile din lume, puteai simți că ar fi capabil să mute munții pentru a o vedea venind. Am trecut repede pe lângă el, știam că nu avea să mă observe. Iubeam faptul că nu avea să mă observe, iubeam să văd că toată ființa lui era focalizată de jumătatea lui de suflet. Iubeam să-l văd iubind. Am iubit fiecare om pe care l-am văzut iubind, căci ce ar fi lumea asta fără iubire?

Au trecut zilele și cerul a prins nori, au trecut nopțile și n-au mai răsărit stelele, au plecat apusurile, dar luna nu a mai venit. Am ieșit și-am făcut o plimbare pe stradă și am întâlnit același băiat, dar nu mai avea nimic din bucuria de acum câteva zile. Dispăruse zâmbetul, dispăruse iubirea din sângele său, dispăruse fiecare urmă de fericire de pe chip. Nu am să vi-l descriu, nu are prea mare importanță.

Așa trec zilele pe lângă iubirea lui, așa plânge și-l blesteamă, așa-l urăște că el e bine-n acel moment, iar ea stă și suferă, dar ea nu-l vede. Nu-l vede cum merge pe stradă cu capul plecat și cu privirea-ncruntată. Nu-l vede cum oftează în fiecare loc care-i aduce aminte de ea, nu știe cum i se rupe inima la fiecare amintire cu ei ce i se derulează în fața ochilor. Nu-l vede și nu crede.

Nu crede că un băiat ar putea suferi, nu crede că dincolo de un păr aranjat și de o ținută puternică, există un suflet care, poate, simte durere. Nu știe că dincolo de tăria din privire, se pierde-n gânduri reci și nesigure. Nu știe că dincolo de tot ce înseamnă bărbat există și o inimă care simte. Există o bucată de trup care bate, care iubește și care, câteodată, mai și plânge.

Că bine zicea Dan Bittman: Și băieții… plâng câteodată. Când nu-i vede nimenea. 


Și povestea mea s-a dus. Mică fu și ea, mică și neînsemnată. Sper să ajungă la cine trebuie și atunci când vă doare… faceți doi pași înainte, doi înapoi, câțiva în stânga și câțiva în dreapta și vedeți și lacrimile altora.

Că… la urma urmei, și băieții au inimă. Deci și băieții suferă câteodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.