Un vânt rece te cuprinde tot mai des din toate părțile și se lasă seara. Soarele se ascunde și piere într-un sfârșit de lumină. Lasă în urma lui o dâră de praf fin și rece, un praf de aur murdar. Praful lăsat în urmă strălucește slab sub rafalele de vânt pare a fi o grămadă de scântei lăsate în urma unui suflet ce târâia după el un buștean aprins. Părea că târâie după el o speranță ce mocnește, dar care nu mai poate să ardă. Vântul se oprește și se lasă tot mai rece, iar tu începi să tremuri tot mai tare de frig. Te apropii ușor de scânteile împrăștiate și-ți întinzi timid mâinile. Cu fiecare urmă de întuneric ce apare pe cer, se stinge jalnic câte o scânteie. Se stinge greu ca un muribund ce vrea să se agațe de ultimul fir de viață pe care-l mai vede în față.

Si când privești în jur, totul e în ceață. Întunericul te-a cuprins și-ți intră ușor prin toți porii. Mii de fiori reci îți circulă pe șira spinării și-ți fac degetele mâinilor să-ți amorțească. Nu mai știi dacă e frig sau frică. Nu mai știi dacă pleci sau vii. Știi că ești singur și că e noapte. Scânteile s-au stins, viața din ele s-a ridicat ușor prin urme de fum.

Dar privești din nou în jur și când crezi că ești mai singur ca niciodată, parcă nu e chiar așa. Închizi ușor ochii și îți ridici privirea. Pleoapele tale se depărtează ușor și cerul plin de stele se deschide în fața ta. Luna le ia de mână și le adună pe toate asupra creștetului tău, sărutându-te pe frunte. Atunci vezi că nu ești singur, atunci vezi că și cea mai puternică stea are nevoie de întuneric să ți se poată dezvălui. Nu ești singur, niciodată nu ai fost și niciodată nu vei fi.

Și când crezi că ești singur, parcă nu e chiar așa..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.