În luna lui mai mă las înțepenită de un frig ce-mi aduce aminte de amenințările unei ierni reci și secetoase. Afară era un fel de noiembrie cu nume de mai și un fel de ger de primăvară nu se lăsa dus de-aici sub nicio formă. Nici el nu știa încotro să o apuce, nici eu nu înțelegeam de ce mai stă. Eu îl priveam din casă, de acolo de unde el nu mă putea stinge, iar el vuia nervos printre crengile slabe. Părea că vrea să smulgă din țâțâni și ultima dorință de viață din mine, din tine din noi.

Suntem doi. Tu acolo, cu ochii luminoși, eu privind în ei cu alți ochi luminoși, luminați de ochii tăi. Doi privesc pe fereastră frigul, în timp ce din mâinile împreunate ieșea foc. Frigul nu ne atinge și nici durerea. Nu ne va atinge nici întristarea fără să-ți iau mâna, cum nici pe tine nu te va atinge întunericul fără să-mi dai din lumina ta. Pune-ți mâna în a mea și simte cum nemurirea ne cuprinde, căci din dragoste se naște veșnicia și din veșnicie noi.

Tăcere. Eu tac, tu îmi absorbi liniștea. Afară s-a întunecat, dar în noi a rămas lumină. Soarele a fugit, luna nu se lăsa la vedere și nici norii nu se uitau la noi, cât noi ne priveam unul pe altul, din spatele aceleiași ferestre. Și din noi, a rămas doar unul, iar din acel unu eram tot doi.

Afară înmuguresc trandafirii și zilele sunt tot mai calde. Nu mai fugim de vânt, de ploaie și de frig, iar suntem doi și totuși unul. Soarele răsare mai frumos de când un întreg devine mai măreț. Atunci vezi cum lumina se naște din tine și cum tu nu mai este doar eu, ci noi. Din doi s-a născut lumina, iar din lumină același noi.

E liniște, iar din toți, acum suntem doar tu și eu, căci din doi am devenit unul.

Cu toată dragostea,
noii familii Curelariu
.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.