Parcă i-aş mai spune o dată că mi-e dor, cum parcă i-aş putea privi ochii senini ori de câte ori e cerul plin cu nori. I-aş lăsa ochii senini cât cerul plouă, ca să nu duc lipsă de soare şi iarna, n-ar ninge-n irişii lui, doar ca să pot simţi vara în privirea caldă. Parcă l-aş strânge în braţe-n fiecare furtună, sub picăturile de apă doar ca să pot să văd curcubeul la fiecare fulger.

Parcă i-aş mai spune cândva tot ce obişnuiam să-i spun noaptea, când stelele nu puteau adormi de râsul nostru şi nu l-aş lăsa să plece. Aş îngheţa timpul şi-aş lăsa luna să apună şi să răsară doar ca să ne putem ascunde din când în când de ea. Aş opri stelele din strălucire, numai ca să nu se simtă eclipsate de strălucirea zâmbetului tău.

Parcă i-aş mai scrie pe foi din cenuşă câteva cuvinte, doar de dor, nu din iubire. I-aş scrie cu picături de ceară câte-n lună şi în stele, ca să-i pot culege câteodată picături din dorul tinereţii mele. Şi-abia atunci i-aş lăsa pe toţi să-l iubească, să vadă ce-am iubit şi eu, să vadă toată lumea ce dor greu port pe umeri pentru că numai atunci vor înţelege furtunile ochilor mei verzi.

Şi parcă i-aş mai spune o dată că regretele-s pentru cei morţi, i-aş mai spune o dată că-i noapte doar pe cerul lumii şi că pe-al meu e mereu lumină.

Parcă l-aş mai chema înapoi o jumătate de clipă ca să mă iau înapoi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.