De obicei nu scriu punctual despre lucrurile care mi se întâmplă. Am făcut-o de câteva ori, dar pentru evenimente care chiar m-au prins cu adevărat în mreje. Împart cu voi, cei care încă aveți răbdarea să mă citiți, doar cele mai puternice trăiri pe care le încearcă inima mea. Acum vreau să vă spun câte ceva despre experiența colindatului prin spitale. Recunosc, nu este prima dată când fac asta, dar este prima dată când mă atinge atât de puternic, atât de frapant și atât de adânc. Mulțumesc grupurilor ATOR Târgu Neamț și ASCOR București pentru că, de-a lungul a atâtor ani,mi-au oferit ocazia să trăiesc cele mai puternice simțiri pe care firea umană le descoperă cu o timiditate nemaivăzută.

Dacă doriți să vă alăturați cetei de colindători despre care veți citi, încă aveți ocazia. Toate detaliile le găsiți pe pagina de facebook ASCOR București.

Știți la fel de bine ca mine cât de mișcător este să fii într-un loc în care oamenii suferă și speră la un miracol care, din păcate, pare să nu mai vină. Totuși, trebuie să vedeți cum suferința lor explodează într-un șuvoi de lacrimi – o amestecătură de durere neînțeleasă, bucurie și dor. Când intri într-un spital pentru a colinda, trebuie să mulțumești Lui Dumnezeu că nu ești tu cel colindat în astfel de circumstanțe, dar și pentru că tu ești cel trimis pentru a aduce o bucurie celor care, probabil, nu mai reușesc să vadă lumina de la capătul drumului plin de necaz. Privindu-i în ochi, poți să vezi cum lumina crește și se stinge odată cu fiecare colind pe care-l cântăm în fața lor.
Haotic scris, nu?
O voi lua de la capăt.
Intru alături de o mare de oameni în holul Spitalului Clinic Fundeni. Părinții slujitori de acolo ne fac un mic instructaj, la fel și dirijorii noștri, primim echipament adecvat și ne împărțim pe două cete pentru a colinda cât mai organizat și cu cât mai puțin deranj. Facem tot posibilul să nu încurcăm cadrul medical și să nu deranjăm pacienții. Am venit doar să colindăm și suntem primiți cu aceeași bucurie cu care am pornit la drum. Începem de la etajul șapte. Ne tragem sufletele după toate treptele urcate și auzim tonul: „Sculați, sculați, boieri mari! – doi și!”. Intrăm cu zâmbete mari pe fețe într-un hol lung, pustiu pe care luminează vesel un brăduț frumos împodobit. Încet, capete timide ies de după uși – fire de păr albe, riduri de expresie, oboseală și ani, perechi și perechi de ochi blânzi, îndurerați sub care răsare luminând un zâmbet pe jumătate de bucurie, pe jumătate de tristețe. Nu ies toți din saloane, nu toți au puterea de a se putea ridica și nici energia. Le avem noi și încercăm să le oferim. În capătul holului văd o mamă slăbuță, foarte înaltă care mimează un zâmbet spre salonul din care tocmai a ieșit. Ține o pungă cu soluție salină în mână, iar la capătul firului atașat ei, un băiețel de 8-10 ani. Iese timid în urma mamei sale și ochii obosiți se deschid puternic pentru câteva clipe – probabil nu a văzut niciodată atâția oameni zâmbind deodată, în timp ce cântă. Expresia i se potolește ușor și mirarea de mai devreme este înlocuită cu o durere inexplicabilă și ochii lui par a urla luați-mă cu voi!, dar rămân în continuare la fel de tăcuți. Ce poate face? Branula din mână este mai puternică decât orice cămașă de forță, la fel și neputința sa. Le urăm tuturor „la mulți ani!” și mergem cu un etaj mai jos. Aceleași două cete, alte colinde, alți oameni îndurerați.
Intrăm și aici la fel de frumos, cântând. Într-un salon cu ușa larg deschisă, o doamnă stă la căpătâiul mamei sale. De la primele versuri auzite, un hohot de plâns le cuprinde incontrolabil. O parte din noi ne-am adunat chiar în ușa lor și am rămas acolo până ce am terminat reprezentația. Nu s-au oprit din plâns nici măcar o secundă, nici măcar atunci când ne-am oprit și am intrat pentru o clipă la ele să le mulțumim că ne-au primit. Le-am lăsat plângând. Nu am închis ușa în urma noastră. De ce? Am vrut a să lăsăm ecoul rămas să mai colinde puțin. Nici noi, nici ele nu știam că acea clipă de colind urma să treacă atât de repede.

Alt etaj, alte dureri. Într-un alt salon, o doamnă frumoasă, bandajată cam prea mult pentru trupul firav, cu multe răni lăsate de tratamentul greu pe care îl urmează, stă senină pe pat și ne ascultă cum îi povestim prin colinde despre Mântuitor. Cu toată durerea pe care îmi imaginez că o simțea, a stat demnă în șezut și a zâmbit privindu-ne cu mult prea multă căldură în ochi. Era incredibil cum un om atât de suferind poate avea atât de multă căldură de oferit. Se spune că oamenilor buni li se întâmplă mereu lucruri bune și sunt convinsă că această cruce pe care o are de cărat îi va aduce Veșnicia. Nu a plâns, nu a vărsat nicio lacrimă – nu a emoționat-o reprezentația noastră cât să i se umple ochii de lacrimi, dar a fost fericită. Ea știa că lacrimile trebuie păstrate pentru alte ocazii și că, de cele mai multe ori, durerea stârnește atât de multe lacrimi, încât fericirea nu vrea să mai știe nimic de ele.
Alt etaj, alte dureri.

Noi trecem prin fața lor, iar ei prin fața noastră. Pentru fiecare dintre noi, această întâlnire vine și se sfârșește, dar tot pentru fiecare din noi, privirile, emoțiile, zâmbetele și lacrimile nu se vor pierde. Venim și plecăm, iar ei rămân. Poate durerea pe care le-o provocăm că ne văd atât de puternici este mai mare decât bucuria, dar odată cu dorul de libertate care se naște în ei atunci când apărem în fața lor, apare și bucuria că dincolo de branule, perfuzii și bisturiu, există oameni care, deși nu îi cunosc, își amintesc de ei și vor să le zâmbească.

Așa sunt oamenii – bucurii și totodată dureri. Asta sunt pentru că din asta sunt făcuți, iar acum, în acest post, vrem să fim bucurie, pentru a da și celor care au pierdut-o printre medicamente, ace și bandaje.

Fiți buni,

iar cum spuneau versurile lui Adrian Păunescu:

Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.

1 Comment on Spitale de colindători

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.