Spune-mi, inimă, încotro s-o apuc în nopțile fără stele. Luminează-mi cărările în întuneric și arată-mi drumul spre tine. Simt cum mă înstrăinez de tine și cum uit cine am fost și cine îmi doream să fiu. Luminează-mi căile pe care le-am întunecat și strânge-mi fărâmele pe care le-am pierdut pe drumul meu până aici. Ia nor cu nor și cerul bucată cu bucată. Arată-mi stelele pe care le-am ratat în atâtea nopți și lasă-mi vântul să-mi adie prin părul desprins, să-l simt mângâindu-mi fața și încălzindu-mi picioarele. Lasă, inimă, pârâul să curgă și să strige în liniștea nopții. Lasă greierii să-mi cânte și lasă-mi gândurile să salte alături de ei prin iarba proaspăt spălată de rouă. Lasă-mi gândurile să se piardă în basme și-n praf de stele. Fă-mi ochii să vadă dincolo de norii grei, până la cerul senin și umed al nopților de vară.
Povestește-mi, inimă, cum erau răsăriturile pe când îmi băteai a simplitate în piept. M-am pierdut de tine și de ritmul tău cald. Amintește-mi cum se ridică soarele de după dealuri și cum se dezmorțesc păsările în lumina lui. Mai spune-mi cum era să simți căldura primei raze și cât era de liniște. Amintește-mi cum se aude liniștea în diminețile pe care le încălzește lumina. Luna se pleacă sfioasă în fața dimineții, iar stelele se ascund în tăcere, temându-se să nu distrugă armoniile răsăritului. Povestește-mi, inimă, cum era simplitatea înainte de a deveni complicată și cum adevărurile nu mai erau o povară.
Mai arată-mi odată cum se simte bucuria zilelor lungi și limpezi de vară. Arată-mi din nou cât de dulce este toamna și câtă pace este în singurătatea iernii. Du-te și adu-mi înapoi pacea pe care am pierdut-o pe când nu mai voiam să fiu copil. Du-mă spre zilele când nimic nu-mi putea distruge bucuria de a fi și de a trăi. Redă-mi dragostea de lucruri mici și readu-mi lucrurile mici pe care nu le mai pot vedea. Arată-mi, inimă, puterea unui zâmbet și a unei îmbrățișări, arată-mi fiorii de pe șira spinării aduși de o adiere rece de toamnă și de mirosul merelor coapte. Arată-mi și spune-mi poveștile pe care le-am pierdut printre atâtea gânduri mari și grele. Dă-mi dulceața lucrurilor mici și schimbă-ți haina de om mare. Prinde-ți, inimă, părul în cosițe și fă ca vara să dureze la fel de mult ca pe când eram pui de oameni. Pune-ți o rochie cu flori și aruncă-te în iarba mare, plină de fluturi.
Spune-mi, inimă, cât era de simplu era totul înainte de a ajunge atât de complicat.

Spread the love

1 Comment on Spune-mi, inimă

  1. Frumoase cuvinte, imi amintesc de o poezie de Voiculescu:
    „Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
    Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…
    N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
    Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.
    Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
    Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
    Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
    Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
    Crdeam că aşa trebuie: poeţii
    Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
    Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
    Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
    Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
    Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
    …Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
    Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.
    Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.