Te-am văzut în tren cândva, erai acolo,
trist,
în faţa mea.
Plângea sufletul sperând în tine,
plângea încet, mocnit,
fierbinte
ca jarul unui foc de iarnă,
ca zilele lui august
și nopţile cu
soare.
Curgeau lacrimi pe-al tău suflet,
voiai să strigi,
să prinzi un glas să urli
să te-audă cei de dincolo de stele,
cei de dincolo de vise
și de vreme;
să te-audă și să vină într-o zi de toamnă,
să te ia din tren și să îţi șteargă lacrimă cu lacrimă bucăţile de suflet.

Te-am văzut în tren într-un vis și într-o
realitate
mai rece și mai singură decat a
ta
și decât a
mea.
Te-am văzut în trenul ce pleacă la
sfârșitul zilei
odată cu apusul și am întrebat cerul dacă
ești tu
sau e visul din care voiam atât de mult
să scap.
Te-am văzut în tren la un apus de soare,
priveai afară, pe fereastră cum
se ridică praful în urma ta și cum
nimic din ce-ai luat cu tine
nu te va mai aduce
seara
în tren.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.