Uneori vreau pur şi simplu să scriu. Nu contează întotdeauna ce, nu contează cum, nu contează de ce, cine sunt sau unde mă aflu. Uneori, nici eu nu mai ştiu cine sunt, de ce scriu şi cum pot să las cuvintele să curgă prin mine. Tot ce vreau în astfel de momente este să-mi iau un pix şi-o foaie în mână şi să scriu. Sentimente am cu tona, am de unde da. Poate îmi voi deschide un boutique.

Ar putea fi ciudat să facem lucruri pe care să nu le simţim, dar uite! Suntem oameni şi suntem obligaţi de împrejurări uneori. Cu toate astea, ar fi şi mai ciudat să nu facem lucruri pe care chiar simţim nevoia să le facem şi să fugim de ele. Aşa-i cu sentimentele, niciodată nu obţii ceva concret de la ele până nu te lovesc cu ceva în cap. Dacă simt nevoia să scriu, o voi face. De multe ori iau cu mine pixul şi caietul şi încerc s aştern cuvinte pe hârtie, chiar dacă nu ştiu ce vreau să ajungă cerneală pe care o irosesc. Cine ştie? Poate va fi o adevărată capodoperă într-o zi.g2

E frumos să simţi nevoia să scrii. Vezi şi simţi în acelaşi timp cum mii de cuvinte se leagă în capul tău şi mai apoi prin viaţă, cresc, ajung să facă parte din ceva şi să însemne ceva. Ajuns a fi sentimente, amintiri şi, poate, adevărate lecţii de viaţă. E ca şi cum ar fi nişte copii: apar în gând apoi prind viaţă, cresc şi ajung mari, ajung a fi cunoscute de alţi oameni şi ajung să fie importante, măreţe.

Aşa-i cu toate gândurile mele: le dau viaţă şi încep să colinde foi întregi, caiete întregi şi, în cazul meu, pixeli. Au ajuns de pe hârtie pe ecranul meu, acum sunt pe ecranul tău şi poate şi pe al altora.

Acum cred că voi termina. Dorinţa de a scrie creşte, dar nu pot rămâne captiv într-o singură lume, altele mă aşteaptă: e ca şi iubirea – cauţi până o găseşti pe cea potrivită. Cine ştie? Poate asta-i marea mea şansă.