Vezi?

                A venit primăvara și brusc am început să văd. Sună amuzant, da, dar ne izbim în viață de un moment de revelație în care începem să vedem lucrurile care au existat și până acum, dar cărora nu le-am acordat atenție – nu începem să observăm, pur și simplu vedem. Am început ca un școlar la prima sa compunere – a venit primăvara (acoperă-mi inima cu ceva. Cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra ta. – sigur ați mai citit aceste cuvinte din Emoție de Toamnă, de Nichita Stănescu. Acolo venea toamna), căci asta și sunt de când am început să mă uit în jurul meu și să încep să nu mai uit – o continuă primăvară. Renasc odată cu firele de iarbă atât de firave și cu soarele care prinde putere.

                Odată cu prima zi de primăvară am început să-mi fac tot felul de însemnări – ce văd, ce trăiesc, ce simt că, poate-poate, într-o bună zi voi pune totul pe hârtie. Cred că era timpul să mă trezesc și eu, căci în prima zi de primăvară am văzut cum răsare apusul. Eram în tren, iar în jurul orelor 16 Cerul a început să sângereze, Soarele să cadă, iar în ciuda acestor cuvinte, durerea era ultimul lucru la care te puteai gândi în acele clipe. Ziua se stingea blând, precum o candelă căreia i se consumase uleiul – cu o flacără roșie, firavă, dar totuși puternică, cu iz de primăvară. Am început să văd cum răsar apusurile.

                Mai apoi am văzut cum plâng cerurile a bucurie, iar lacrimile lor se izbeau frenetic de sticla murdară și veche a vagonului în care mă aflam. Se lipeau de geam cu o forță uimitoare și apoi se prelingeau de-a lungul sticlei ca o urmă de iubire consumată. Mi-ar fi plăcut să vedeți acest fenomen; mie mi s-a părut fascinant. Este un lucru pe cât de firesc, pe atât de fascinant. Dansau, luptau, alergau, deși ai fi spus că aterizează la întâmplare, dar dacă priveai atent, puteai declara sub jurământ că aveau o ordine atât de clară, încât nicio picătură nu ar fi îndrăznit să cadă înainte alteia sau să atingă sticla înainte de a-i fi venit rândul.  Am început să văd cum ploaia nu este decât o mamă ordonată, ce dă picăturilor sale toată libertatea, dar la timpul ei.

                Am început să văd cum sfârșiturile sunt începuturi, iar dealurile sunt doar văi privite de jos în sus. Am început să văd, că de observat eram deja plictisită.

Oameni, Valentini și Dragobeți

După o perioadă (destul de lungă) în care nu am mai postat nimic, mi-am ținut morală că mi-am lăsat blog-ul în bătaia vântului, așa că l-am șters puțin de praf și după ce am privit puțin în jur, mi-am dat seama că este timpul să-i spun o poveste. Lui. Și vouă.

Continuă lectura „Oameni, Valentini și Dragobeți”

Cum aș putea să te iubesc?

Cum aș putea să te iubesc când, în loc să mă vezi pe mine, vezi dincolo de tot ce sunt și însemn, iar fiind în fața ta, ochii tăi nici nu mă observă? Cum aș putea să te iubesc când cuvintele ți-s atât de puține, reci și sărace? Nu aș putea să îți ofer nici măcar o fărâmă din sufletul care tânjește să ajungă la tine. Nu aș vrea să-ți mai ofer nici măcar un gând de al meu, dar ele tot continuă să fugă după tine. Aș arunca vina asupra ta, dar unde ar dispărea adevărul care mă ține captivă în loc să mă elibereze? Mă văd legată de mâini și de picioare de un lanț care atârnă sălbatic și prăfuit de mâna ta. Nu mai știu dacă e legământ sau captivitate. Nu mai știu dacă mă cunoști sau dacă te cunosc. Te simt ca o umbră și te văd departe. Cum aș putea să te iubesc dacă nu-mi dai nici măcar o clipă de tine? Continuă lectura „Cum aș putea să te iubesc?”

Când te-am văzut zâmbind

Când te-am văzut zâmbind prima oară, mi s-a făcut inima cât un purice de mică și la fel de repede și energic bătea. La cât de înnorat și rece era afară, brusc ziua mea s-a luminat și frigul s-a făcut nesimțit. Nici fiori nu mai puteau să mă încerce în vreun fel. E amuzant, așa-i? Tocmai ei ar fi trebuit să apară, dar nu au făcut-o, au știut cel mai bine că nu era momentul lor. Acea clipă din zâmbetul tău a strălucit și-a fost de ajuns. Probabil, omul care a trecut pe lângă mine și-a zâmbit erai chiar tu, într-un moment de fericire care te-a făcut să împrăștii lumină. Cine știe care au fost motivele fericirii tale? Continuă lectura „Când te-am văzut zâmbind”