Pentru a scrie, trebuie să fii împăcat cu tine şi cu sufletul tău. Scrisul, în esenţă, nu este decât o invitaţie la veşnicie.
Există în zi un moment în care pe pământ a mai rămas o urmă de Soare.
S-a rătăcit puțină lumină printre umbre și oameni și nu a mai găsit cerul să-i poată fugi în brațe. A clipit și l-a ratat. S-a întors cu spatele la cer, iar el a fugit de ea și a lăsat-o să hoinărească.
(mai mult…)
Iubirea distruge. Iubirea întotdeauna a distrus și o va face și de acum înainte. Iubirea s-a născut pentru a dărâma totul în calea ei și-n calea celor ce o țin aproape. (mai mult…)
Spune-mi, inimă, încotro s-o apuc în nopțile fără stele. Luminează-mi cărările în întuneric și arată-mi drumul spre tine. Simt cum mă înstrăinez de tine și cum uit cine am fost și cine îmi doream să fiu. Luminează-mi căile pe care le-am întunecat și strânge-mi fărâmele pe care le-am pierdut pe drumul meu până aici. Ia nor cu nor și cerul bucată cu bucată. Arată-mi stelele pe care le-am ratat în atâtea nopți și lasă-mi vântul să-mi adie prin părul desprins, să-l simt mângâindu-mi fața și încălzindu-mi picioarele. Lasă, inimă, pârâul să curgă și să strige în liniștea nopții. Lasă greierii să-mi cânte și lasă-mi gândurile să salte alături de ei prin iarba proaspăt spălată de rouă. Lasă-mi gândurile să se piardă în basme și-n praf de stele. Fă-mi ochii să vadă dincolo de norii grei, până la cerul senin și umed al nopților de vară. (mai mult…)
A venit primăvara și brusc am început să văd. Sună amuzant, da, dar ne izbim în viață de un moment de revelație în care începem să vedem lucrurile care au existat și până acum, dar cărora nu le-am acordat atenție – nu începem să observăm, pur și simplu vedem. Am început ca un școlar la prima sa compunere – a venit primăvara (acoperă-mi inima cu ceva. Cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra ta. – sigur ați mai citit aceste cuvinte din Emoție de Toamnă, de Nichita Stănescu. Acolo venea toamna), căci asta și sunt de când am început să mă uit în jurul meu și să încep să nu mai uit – o continuă primăvară. Renasc odată cu firele de iarbă atât de firave și cu soarele care prinde putere.
Odată cu prima zi de primăvară am început să-mi fac tot felul de însemnări – ce văd, ce trăiesc, ce simt că, poate-poate, într-o bună zi voi pune totul pe hârtie. Cred că era timpul să mă trezesc și eu, căci în prima zi de primăvară am văzut cum răsare apusul. Eram în tren, iar în jurul orelor 16 Cerul a început să sângereze, Soarele să cadă, iar în ciuda acestor cuvinte, durerea era ultimul lucru la care te puteai gândi în acele clipe. Ziua se stingea blând, precum o candelă căreia i se consumase uleiul – cu o flacără roșie, firavă, dar totuși puternică, cu iz de primăvară. Am început să văd cum răsar apusurile.
Mai apoi am văzut cum plâng cerurile a bucurie, iar lacrimile lor se izbeau frenetic de sticla murdară și veche a vagonului în care mă aflam. Se lipeau de geam cu o forță uimitoare și apoi se prelingeau de-a lungul sticlei ca o urmă de iubire consumată. Mi-ar fi plăcut să vedeți acest fenomen; mie mi s-a părut fascinant. Este un lucru pe cât de firesc, pe atât de fascinant. Dansau, luptau, alergau, deși ai fi spus că aterizează la întâmplare, dar dacă priveai atent, puteai declara sub jurământ că aveau o ordine atât de clară, încât nicio picătură nu ar fi îndrăznit să cadă înainte alteia sau să atingă sticla înainte de a-i fi venit rândul. Am început să văd cum ploaia nu este decât o mamă ordonată, ce dă picăturilor sale toată libertatea, dar la timpul ei.
Am început să văd cum sfârșiturile sunt începuturi, iar dealurile sunt doar văi privite de jos în sus. Am început să văd, că de observat eram deja plictisită.