Niciun loc gol în autobuz, nici măcar o privire îndreptată înainte, doar capete cufundate în tăcere şi zgomotul morocănos al motorului. Plouă de două zile continuu şi nimeni nu luminează zilele cu zâmbete. Tăcerea e apăsătoare şi devine dureros de mută. Văd doar feţe posomorâte luminate slab de lumina telefoanelor.

La prima staţie s-au ridicat cu mişcări mecanice doi bărbaţi care şi-au îndesat imediat telefoanele în buzunare şi şi-au ridicat sincron fermoarele gecilor. Acum erau două scaune libere, tot mai reci, la fel de prăfuite. Pe geam curgeau plictisite câteva picături de ploaie. O clipă de şi-ar ridica cineva ochii şi-ar zâmbit, ar putea salva o zi tristeţea gri. O clipă de-ar lua oamenii ochii din griji şi i-ar muta spre cer, ar salva sufletul de moartea sa. Doar o clipă i-ar trebui unui om să-şi salveze viaţa. (mai mult…)