Vezi?

                A venit primăvara și brusc am început să văd. Sună amuzant, da, dar ne izbim în viață de un moment de revelație în care începem să vedem lucrurile care au existat și până acum, dar cărora nu le-am acordat atenție – nu începem să observăm, pur și simplu vedem. Am început ca un școlar la prima sa compunere – a venit primăvara (acoperă-mi inima cu ceva. Cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra ta. – sigur ați mai citit aceste cuvinte din Emoție de Toamnă, de Nichita Stănescu. Acolo venea toamna), căci asta și sunt de când am început să mă uit în jurul meu și să încep să nu mai uit – o continuă primăvară. Renasc odată cu firele de iarbă atât de firave și cu soarele care prinde putere.

                Odată cu prima zi de primăvară am început să-mi fac tot felul de însemnări – ce văd, ce trăiesc, ce simt că, poate-poate, într-o bună zi voi pune totul pe hârtie. Cred că era timpul să mă trezesc și eu, căci în prima zi de primăvară am văzut cum răsare apusul. Eram în tren, iar în jurul orelor 16 Cerul a început să sângereze, Soarele să cadă, iar în ciuda acestor cuvinte, durerea era ultimul lucru la care te puteai gândi în acele clipe. Ziua se stingea blând, precum o candelă căreia i se consumase uleiul – cu o flacără roșie, firavă, dar totuși puternică, cu iz de primăvară. Am început să văd cum răsar apusurile.

                Mai apoi am văzut cum plâng cerurile a bucurie, iar lacrimile lor se izbeau frenetic de sticla murdară și veche a vagonului în care mă aflam. Se lipeau de geam cu o forță uimitoare și apoi se prelingeau de-a lungul sticlei ca o urmă de iubire consumată. Mi-ar fi plăcut să vedeți acest fenomen; mie mi s-a părut fascinant. Este un lucru pe cât de firesc, pe atât de fascinant. Dansau, luptau, alergau, deși ai fi spus că aterizează la întâmplare, dar dacă priveai atent, puteai declara sub jurământ că aveau o ordine atât de clară, încât nicio picătură nu ar fi îndrăznit să cadă înainte alteia sau să atingă sticla înainte de a-i fi venit rândul.  Am început să văd cum ploaia nu este decât o mamă ordonată, ce dă picăturilor sale toată libertatea, dar la timpul ei.

                Am început să văd cum sfârșiturile sunt începuturi, iar dealurile sunt doar văi privite de jos în sus. Am început să văd, că de observat eram deja plictisită.

Oameni, Valentini și Dragobeți

După o perioadă (destul de lungă) în care nu am mai postat nimic, mi-am ținut morală că mi-am lăsat blog-ul în bătaia vântului, așa că l-am șters puțin de praf și după ce am privit puțin în jur, mi-am dat seama că este timpul să-i spun o poveste. Lui. Și vouă.

Continuă lectura „Oameni, Valentini și Dragobeți”

Hatereală.

De ceva timp, de când am început să observ cât de mult bine se face în jurul meu, am văzut și cât de mult rău se face acestui bine. Sună paradoxal, dar pe cât de absurd, pe atât de plin de adevăr este. Dacă vă veți lua puțin timp și veți privi o clipă în jurul vostru, veți vedea câte bețe-n roate se pun celor care încearcă să ridice lumea asta murdară pe brațe și să-i toarne puțină apă curată pe răni.

Continuă lectura „Hatereală.”