De ce avem scriitori şi nu transmitem în continuare tot ce avem de transmis prin viu grai? De ce se ascund scriitorii în spatele cuvintelor pe care le scriu?

Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi gândit că frământările, durerile şi greutăţile prin care trece un personaj din cartea voastră preferată sunt, de fapt, trăirile autorului, că el a suferit după moartea unei persoane dragi, că tot el a râs la o glumă pe care aţi găsit-o ascunsă undeva între paginile cărţii. Poate tot el plângea afară, în ploaie, când speranţele-i curgeau din trup precum picăturile de apă din nori.

Ştiţi? Era replica aia : Arată-mi cine-ţi este prieten ca să-ţi spun cine eşti. Ei bine, aşa-i şi la ei. Arată-mi cui ai dat viaţă ca să-ţi spun cum ţi-e sufletul. Cu cât sunt mai triste cărţile pe care le-aţi citit, cu atât autorii sunt mai trişti. Chiar şi aşa, totul e mai intens în sufletul său. El are capacitatea de a inventa scenarii… Şi ce mai scenarii! Bieţii scriitori!  Totuşi, au şi ei modestie şi frică. Dacă dau prea mult, se trădează, aşa că-şi spun oful doar pe jumătate. Lacrimile ce-ţi curg pe obraji când citeşti, sunt lacrimile lui. Ţi-a oferi lacrimi să poţi plânge şi motive să poţi visa.

Un om capabil să inventeze, să scrie, să creeze ceva ce vine din suflet, demn de a fi descoperit suferă. El este cel care nu mai are încredere în oameni şi tot el este cel care-şi dă sufletul tuturor fără ca ei să ştie. Oferă iubire, îşi spune povestea, îşi pune mintea pe tavă, îşi oferă inima fără reţineri, însă nimeni nu este suficient de atent să le ia. Nimeni nu este capabil să vadă dincolo de peretele pe care-l construieşte între noi şi el. Deschide ferestre, dărâmă uşi, dar zidul continuă să ne orbească.

Nu citi un scriitor, înţelege-l! Simte-i durerea, fericirea, lacrimile. Iubeşte-l! Dacă el nu te-ar fi iubit, nu te-ar fi lăsat să-i citeşti sufletul.