Etichetă: toamnă

Mi-e toamnă

Vântul e rece. Este atât de rece, că și frunzele îngălbenesc de frică atunci cândle atinge. Simt moartea cum le mângâie verdeața plină de râvna vieții și de dorul soarelui dogoritor. Nici el nu mai are putere. Urcă greoi dimineața pe cer, parcă întârziat de atâtea și atâtea zile de vară, parcă obosit de atâtea și atâtea răsărituri și parcă și mai obosit de atâtea apusuri. Soarele-și pleacă capul ușurat de suferința zilei, pe care a fugărit-o spre întuneric mai repede. Adoarme după dealuri, printre copaci și mai ațipește câteodată pe după norii grei, care-i dau răgaz să-și tragă suflul cât ei își plâng dorurile peste noi.

(mai mult…)

Apusurile de vară sunt mai roșii

Apusurile zilelor de vară sunt mai roșii decât cele din zilele de toamnă. Apusurile verii sunt mai dulci, mai line și mai răbdătoare. Sunt calde și blânde cu cerul pe care-l mângâie cu finețe, lăsând seara să-l cuprindă cu totul în brațele sale. Serile de vară nu au lacrimi și nici nu se grăbesc să vină, nu se grăbesc să plece și nu se roagă să mai rămână – sunt atât cât să umple lumea de dorințe. Apusurile de vară nasc vise și împlinesc visuri la margini de mare, pe creste de munte și la umbrele muribunde ale copacilor. Apusurile de vară vin și pleacă fără să le simți trecerea prin lume, în tocmai ca un fluture ce ți-a atins obrazul în zbor, trecând pe lângă tine. Atât de gingaș și tăcut este, încât îl simți abia după ce pleacă. Le simți cum îți mângâie creștetul capului și mâinile reci, cum îți deschid simțurile și cum inima tresaltă neștiutoare la atingerea lor. Le sorbi din priviri și nu te saturi de ele, așa cum nici ele nu se mai satură de privirile tale iubitoare, așa că par că ar mai zăbovi puțin. Apusurile de vară sunt mai roșii.

(mai mult…)

Toamna are miros de…

Știu că a venit toamna de pe la sfârșitul lui august. Se simte-n aer, în amiaza mare, că soarele nu mai este atât de copleșitor. E suficient să intru în grădină și să privesc cu puțină atenție viața ce crește acolo – petale mov și-o tulpină subțire, albă, firavă. Un pui de balerină dansează printre firele încă verzi de iarbă – o brândușă mică și plăpândă, răsărită ca un ghiocel în opulența verii care-și strânge ușor bagajul. Așa știu eu că vine toamna. Cândva nu-mi plăceau brândușele, nici toamna nu-mi plăcea. Semăna cu o moarte îmbrăcată frumos – nimic bun nu-mi prevestea apariția brândușelor, chiar nu-mi plăcea de ele. Acum lucrurile s-au schimbat. Îmi plac brândușele și luna octombrie. Toamna nu mai e moarte. Toamna e acel moment când totul, dar absolut totul din jurul tău, se dezbracă de o haină care, pe ici, pe colo, s-a uzat și murdărit. Așa este ea, o mică șireată care pare că-ți ia, dar îți dă mai mult decât ai putea duce. Cât de frumoasă și bogată e toamna, Doamne! (mai mult…)

Frig e doar afară

A început luna lui Noiembrie și cerul senin deja se ascunde după un scut mare și gri de nori groși și încărcați cu ploaie. Mâinile-ți tremură și le vezi cum se înroșesc la răcoarea ce te cuprinde când te vezi afară. Copacii au și nu mai au frunze, iar zilele au și nu prea au soare. Dar frig e doar afară. (mai mult…)