Alta decât cea la care vă gândiți voi, bineînțeles

Lucrurile se întâmplă. Unele lucruri se întâmplă fără să ceri, să îți dorești sau să simți că sunt bune. Sunt, din păcate, puține lucruri pe care le putem controla cu adevărat. Bine, aici mă refer strict la noi, oamenii de rând. Probabil citești acest articol pentru că ți se pare ciudat că eu scriu despre teoria evoluției, dar nu este vorba despre „teoria evoluționismului”. A se lua în calcul acest lucru! Este vorba strict despre felul în care eu am evoluat de la micul copil prea îndrăzneț la marele copil mai puțin îndrăzneț. Doar cu puțin. De multe ori mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am făcut și la situațiile prin care mi-a fost dat să trec și, credeți-mă, mulțumesc Domnului pentru toate! Vreau să vă povestesc câte ceva despre mulțumirea pe care o am atunci când mă critic mai puțin. Autocritica este un lucru foarte benefic, util. Mie întotdeauna mi-a fost de folos, m-a ajutat să-mi găsesc direcțiile și să realizez dacă merită cu adevărat să fac sau nu unele lucruri. Nu am reușit în toate, poate nu toate persoanele pe care le-am avut aproape au fost potrivite mie, dar știu sigur că, de ar fi să o iau de la capăt, aș face totul aproape la fel. Nu pot fi ipocrită și să fabulez că am iubit pe toată lumea, indiferent de cât bine sau rău mi-a fost făcut. N-a fost așa, dar am învățat, ulterior, câte ceva de la fiecare în parte. Am învățat să mă feresc de oamenii care știu că-mi vor aduce bucuria pe minus și să îi judec mai puțin pe cei care pur și simplu uită să fie morali.

Deși eu nu sunt persoana meditației, legilor universului sau a altor bazaconii, îmi dau seama câteodată cât este de important să te analizezi. Vorbeam cu o prietenă tare bună de a mea, Sabina pe numele ei, despre un story simpatic pe care l-a pus pe instagram și despre felul în care a evoluat la schi. Și bum! S-a produs explozia inspirației. Erau 4 fotografii din 4 ani diferiți, în fix aceeași ipostază, dar tot mai bună, mai plină de bucurie. Între noi fie vorba, zâmbetul era mai larg de la un an la altul. Mi-am dat seama de un lucru: că nu există cale de mijloc în evoluția noastră de la copii la proaspeți adulți – fie urci, fie cobori, pentru că e aproape imposibil să stagnezi în copilărie (din păcate). Cum spuneam și mai sus: lucrurile se întâmplă. Mă uitam recent la niște fotografii mai vechi cu mine și la cât de puțin îmi plăcea să fiu fotografiată când eram mică. Acum regret teribil, pentru că eram tare frumoasă. Mi-aș fi dorit să păstrez și acum unele trăsături pe care le aveam prin 2004, când aveam vreo 6 ani. Totuși, am păstrat mult din naivitatea și inocența pe care le aveam atunci. Da, la un cu totul și cu totul alt nivel, în alt mod, dar tind să cred că mult din ce era bun atunci a rămas și acum. Pot spune că sunt un pic naivă, pentru că rar îmi vine cu adevărat să cred că oamenii pot fi cu adevărat răi și că viața poate fi cu adevărat grea. Încă nu mi se pare că este extrem de grea, dar am foarte mult timp să descopăr că nu e nici ușoară.

Țin minte că prin clasa a 7-a am trecut printr-o perioadă mai puțin plăcută. Poate cândva voi reuși să scriu și despre acest lucru. Totuși, m-am blamat pentru unele lucruri de care nu eram vinovată. Am fugit de oameni pe care trebuia să îi înfrunt. Și, din păcate, am făcut asta de multe ori până să reușesc să înfrunt adevărul, greșelile mele sau pe ale altora și să reușesc să-mi asum până la capăt orice mi se întâmplă cu sau fără voia mea. Da, în clasa a 7-a unde să fugi și să vorbești despre lucruri despre care chiar nu ar trebui să îți fie rușine? Încă încerc să-mi dau seama de ce mi-a fost frică și de ce nu am avut curajul să calmez singură spiritele. Oamenii judecă oameni pentru lucruri firești. E complicat uneori. Știu că este ambiguu ce spun, dar morala este următoarea: nu există o vârstă de la care să începi să îți asumi greșelile sau să îi ajuți pe alții să și le asume. Tot secretul se află în modalitatea de abordare a situației. Dificil de descoperit de multe ori. Este, într-adevăr, esențială relația cu oamenii care ne înconjoară, dar e mai importantă, de multe ori, liniștea că ai făcut tot ce puteai pentru binele tău și pentru binele celor din jur – adevăratul bine. Evoluția prin care eu am trecut și prin care vă sfătuiesc să treceți dacă nu ați făcut-o deja, este să acceptați adevărul cât mai gol. Și să-l arătați. Lucrurile pe jumătate ascunse nu vor fi niciodată cu adevărate bune intenții și nu vor face niciodată bine. A se lua aminte că eu nu vreau să instig la ură sau să vă pun să vă bateți cu lumea pe stradă. Atenționați-vă în cel mai bun mod posibil oamenii dragi atunci când greșesc și vouă nu vă iertați nicio scăpare. Reparați, pe cât posibil, tot ce se poate repara, iar dacă nu se poate reface un lucru, fiți siguri că ați dat tot ce se putea pentru a readuce la normal ce-i stricat. Nu vă sfătuiesc să urlați după oamenii pe care-i vedeți că-și țin geanta cum nu vi se pare vouă bine sau mai știu eu ce. Fiți adevărați, fiți cât mai corecți și nu vă ascundeți. Asumați-vă orice eșec și orice greșeală – n-aveți idee cât de multă liniște vă va aduce. Vă spun din proprie experiență, pentru că această schimbare radicală pe care am hotărât să o fac acum ceva vreme m-a făcut să pot dormi mai bine noaptea și să pot privi oamenii direct în ochi.

Evoluția propriei persoane nu se referă doar la schimbarea garderobei, la creșterea cunoștințelor (lucru pe care îl recomand cu o foarte, foarte mare dragoste) sau la găsirea unui loc de muncă excelent. Să evoluez a însemnat pentru mine să fiu cu adevărat sinceră, să îmi cunosc cât mai bine capacitățile, să nu mă supraestimez sau subestimez. Ați tot auzit despre echilibru și exerciții dubioase pentru găsirea echilibrului. Niciun exercițiu nu vă va ajuta cu adevărat până nu veți ajunge crud de sinceri cu voi înșivă. Realiști.

Eu am trecut prin acest proces în primul semestru din primul an de facultate. Cumva, am rămas singură cu mine însămi într-un oraș complet nou, plin cu necunoscuți. Îmi spunea un părinte că în această situație există două drumuri: depresia și liniștea. Fie descoperi cât de multe sunt stricate la tine și realizezi cât îți este de urâtă propria persoană, fie începi să îți accepți puterile, să le cunoști și să le îmbunătățești. Eu sunt printre norocoși din cea de-a doua categorie. Am mai scris asta și în articolele precedente, voi mai scrie de fiecare când voi avea ocazia: un vechi prieten mi-a spus, când eram mult mai mică (prin clasa a 6-a), să fac tot ce-mi dorește inima, atâta timp cât nu voi avea regrete. Să fug de deciziile care mă vor face să regret și, recunosc, analizând omul care sunt azi, realizez că nu aș schimba nimic în trecutul meu. Nu aș face nimic altfel. Sunt atât de mulțumită cu tot ce am acum, încât mi-e frică să nu pierd ceva din ce am, dorind să schimb ceva ce a fost. Oricum nu e în puterea mea să fac asta.

Nu spun sub nicio formă că nu aș fi putut munci mai mult, că nu aș fi putut fi mai bună de atât, dar sunt mulțumită. Ieri am ascultat Pilda Talanților. Sper ca la Judecata de Apoi, când va trebui să arăt ce am făcut cu talanții mei, să am ce arăta. Așa și voi. Vă sfătuiesc din toată inima să începeți să lucrați la voi cu sinceritate absolută față de propria persoană. Fiți sinceri cu voi înșivă, abia apoi veți putea fi cu adevărat sinceri cu cei din jurul vostru. Vă vor percepe rău, vor interpreta urât, dar dacă intenția voastră este bună, după momentul culminant, când totul va fi gândit la rece, veți primi mulțumiri. De la cine? De la cei din jurul vostru și de la voi înșivă, mai ales.

Trebuie să faceți ca lucrurile să meargă acum pentru ca ele să meargă mai târziu. Totul vine de la sine la un moment dat, dar de la care sine.

Fotografia e din Arad. M-am gândit la ea cât am scris articolul. E un semn, trebuia să fie aici.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.