Orice fată are acea poveste despre acel băiat alături de care care a avut acele amintiri, pe care și le va aminti în acele momente. 
Oups, încep să vorbesc ca mama, care e mereu: Ioanaa, mergi și adu-mi aia… | Mama, ce să-ți aduc? | Hai, adu-mi odată, du-te. | Okay, dar zi-mi de unde. | Adu-mi aia pe care o țin acolo. *după jumătate de oră, mama:* Hai, mi-ai mai adus? | Ăăă… . Da, ei bine, sigur nu mi se întâmplă doar mie să nu știu ce să îi aduc mamei, deși, după ceva timp, te obișnuiești și începi să știi și ce să îi aduci și fără să-ți spună. Deși îmi place să văd cum poveștile oamenilor se aseamănă cu ale mele, îmi doresc din tot sufletul ca această poveste să fie… doar a mea. Mă rog, a mea și a lui, dar sst, v-o spun și vouă, dar să rămână între noi, okay? Okay.

Nu a fost odată ca niciodată, ci a fost cândva și sper că vă mai fi. Și de, că de n-ar fi, nu v-aș povesti… Nu, stați, ceva nu-i ok. Poveștile zilelor noastre nu mai încep așa. Poveștile zilelor noastre sună cam așa:
*tic* *Xulescu ți-a trimis un mesaj…* Pff, altul… Seen, seen, seen. Da, prea mult seen. Ia de-aici. Ia și tu.

Nu, stop. Nu-i bine. Tăiați. Următoarea scenă, gataaaaa!

Așa, acum o să mă calmez și vă voi spune ce am de spus. Am o întrebare pentru fetele care citesc acest articol: Ați avut vreodată genul ăla de prieten/ă care să vă scoată din sărite, față de care să aveți un sentiment de antipatie, dar la care să nu puteți, totuși, renunța? Probabil ați avut măcar pentru o perioadă din viața voastră o persoană cu care să nu aveți nici măcar o dată o ceartă serioasă, o persoană care, probabil, ar face prea multe pentru voi, dar pe care, la început, ați ignorat-o? Nu mă refer la băieții lăsați în friendzone, ci la prietenii pe care, la început, nu prea vrei să-i ai prieteni. Ei bine, tocmai acești oameni merită ținuți lângă tine. Sigur ai întâlnit măcar o dată un om care să nu mai vrea să plece, dar care să rămână în umbră când vede că nu este dorit. Apoi începe să răsară câte puțin, să strălucească și abia atunci vezi și tu clar. E ca și cum nenea de la benzinărie vine și-ți curăță parbrizul pe care nu a mai plouat de 2 luni și pe care nu l-ai șters niciodată. Ei bine, atunci toate se schimbă și realizezi că oamenii buni nu pleacă, oamenii care trebuie să rămână, rămân. Așa, după ani de zile, realizezi ce oameni ai alături, realizezi că unii merită mai mult decât poți oferi. Un bun samaritean i-ar lăsa să plece, dar eu nu-s chiar așa bună. Eu ofer tot ce am, chiar dacă nu ajunge.

Atât vă pot spune. De ce? V-am zis mai sus. Vreau să rămână a mea, dar… aveți grijă la oamenii aceștia și, orice ar fi, niciodată să nu-i lăsați să plece.

So…this story is about him.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.