După cum am spus acum ceva timp, m-am gândit să dau blog-ului meu o tentă practică. În ultima vreme, tot mai mulţi scriitori tineri ies din anonimat şi îşi publică poveştile. După o statistică proprie, majoritatea scriitorilor sunt fete şi femei, aşa că am hotărât să iau câteva interviuri noilor artişti, să le spunem. De data asta vom trece peste regula cu ,,ladies first” şi vom începe cu băiat, Andrei Cioată. El este autorul cărţii Toate sfârşiturile sunt la fel. Sinceră să fiu, nu am citit cartea, iar acest lucru m-a ajutat să trec peste faza cu ,,autorul” şi să cunosc omul din spatele cărţii. Andrei a fost foarte deschis propunerii mele de a-mi acorda un interviu şi vreau să vedeţi şi voi cum gândeşte un tânăr de 19 ani care a publicat o carte şi a cărui viaţă s-a schimbat radical.

  1. Cine ești?

Mulțumesc pentru interviu, înainte de toate. Sunt un băiat care-și dorește lucruri ciudate de la viață, aparent banale, nesofisticate, nu „în vogă”, nu, nu-s băiatul care vrea mașină „cool”, „gagică bună”, haine „dă firmă”, nu vreau ca principalul meu act de identitate să fie grosimea portofelului, dintele de aur sau altceva. Sunt un băiat care vrea să fie fericit, care știe că banii, materialul nu înseamnă fericire (ci o formă mascată, limitată a ei) și care vrea să scrie. Și, bineînțeles, atât timp cât vrea, de ce să nu facă asta?

  1. De cand scrii? Anume, când ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris?

Sincer, pasiunea pentru scris a început când mi-am deschis blogul, adică de prin clasa a 9-a. Și înainte scriam, dar doar comentarii la română, chestii dintr-astea, îmi plăcea să văd poeziile, să le întorc pe toate părțile, să comentez metafore, figuri de stil, înțelegi tu. Să scriu – proză, vreau să spun, ficțiune – am început undeva prin clasa a 10-a, dacă nu mă înșel, când am vrut să particip la un concurs de debut pentru o editură. A fost o încercare drăguță, chiar eram prins într-o „febră ciudată”, dar a trecut. Mai rapid decât a venit. 

Scriind recenzie pe blog, pot să-ți spun că mi-am „fructificat” talentul literar – dacă n-ar fi prea mult să-l numesc „talent”. M-a ajutat foarte mult acest lucru, iar acum îmi vine extrem de ușor să comentez un fragment dintr-o carte, o parte dintr-o poezie. Cititul chiar ajută! La fel și scrsul, evident!

  1. Foarte frumos, spune-mi acum, te rog, care a fost opera pe care ţi-a plăcut cu adevărat să o comentezi?

Sincer, nu-mi amintesc. Dar știu doar că eram în clasa 8-a, făceam la școală pregătire pentru examenul de capacitate, și, bineînțeles, după gramatică mereu urma literatura. Atunci era momentul meu, apogeul plăcerii mele literare. Și era, în ora aceea, o poezie cu niște maci, cu un câmp la apus, și ne-a întrebat profesoara ce vedem noi acolo (bineînțeles, corelate cu versurile de mai sus, de mai jos, lucrurile se închegau altfel). Am vorbit despre câteva versuri într-o pagină și ceva. Ideea este că literatura, odată ce are o interpretare, are o infinitate de interpretări. Asta-mi place. Aici, la literatură, n-ai cum să greșești. Nici cum să fii corect. Poți doar să fii – și atât!

  1. Frumos spus, se vede că îţi place. Deci plăcerea de a scrie ai descoperit-o printr-o întâmplare?

Hm. Să spunem că da. Or, eu cred, mereu am avut o propensiune spre literatură. Deși sunt la matematică-informatică.

  1. Mai ţii cumva minte când ai scris primul lucru pentru că, efectiv, ai simţit nevoia să scrii?

Da. Țin minte. A fost o poezie pe care am făcut-o după ce am venit de la școală, fiindcă o colegă scrisese o poezie, pentru o temă, temă pe care eu nu am făcut-o! Și a doua zi am dus-o și eu.

  1. Şi să ghicesc că a fost apreciată, nu?

Cât de apreciată a fost, nu știu, avea rimă, avea ritm drăguț, cuvinte potrivite – îți dai seama, pentru cineva de clasa a 8-a, asta-i deja ceva apolinic.

  1. Şi cum a evoluat pasiunea? Nu vreau să ştiu neapărat despre evoluţia tehnică, vreau să-mi spui ceva despre evoluţia legăturii tale cu scrisul. Anume despre cum te simţeai când ai început să scrii şi ce simţi acum.

Hm. Când am început să scriu, m-am gândit că nu am să ajung departe. Îmi hrăneam un moft, să spun așa. De fapt, nici nu ținteam spre departe. Eram doar eu cu blogul meu, eu cu recenziile mele și… cam atât! Cel mai mult m-a ajutat feedback-ul celorlalți în a continua să scriu. Să scriu și să public.

Mulți spun că e foarte ușor să scrii. Da, într-adevăr, înveți să scrii încă de prin clasele primare! Dar să scrii și să simți ceea ce scrii, să trăiești cuvintele, să-ți integrezi realitatea într-o formă estetică viabilă; ăsta, zic eu, e adevăratul scris.

 

  1. Într-adevăr, cititorii sunt cea mai mare comoară a unui scriitor şi cei mai buni critici, totodată. Vreau să ştiu ce ai simţit când ai început să scrii cu adevărat ce îţi spunea inima, anume când ai simţit nevoia să scrii. Anume cum te simţi când scrii.

Am simțit că asta trebuie să fac. Să scriu și să aștern pe hârtie ceea ce-mi dicta inspirația, sufletul, ce-mi zicea chestia aia implicată în imaginație, habar n-am, dar totul a curs de la sine, pur și simplu, n-am tras de mine să scriu cât mai mult, să umplu pagini, n-am tras de mine în stilul „azi o să scriu x pagini”. Nu. Știam că, dacă voi face asta, n-o să-mi iasă. Pur și simplu când simțeam că trebuie să scriu, scriam. Erau zile consecutive în care nu scriam nimic. Erau zile în care mă iubeam cu Word-ul cât e ziua de lungă! Când am terminat de scris Toate sfârșiturile sunt la fel, am simțit o eliberare efectiv fizică! E o chestie foarte ciudată.

Când scriu, simt că evadez și că mă închid într-un corion. Doar eu cu mine. Amândoi. Și niște taste. Care, la rândul lor, tot pe mine mă scriu.

  1. Şi cum ai început să scrii ,,Toate sfârşiturile sunt la fel”?

Sincer, am început să scriu Toate sfârșiturile sunt la fel în timp ce scriam altceva. Am simțit, pur și simplu, că trebuie să scriu ,,Toate sfârșiturile sunt la fel”. Și, drept să-ți spun, am început să scriu romanul începând cu ultima propoziție!Și am lăsat-o așa, apoi am început romanul.

  1. Când scriai ,,Toate sfârşiturile sunt la fel” aveai tendinţa şi obiceiul de a scrie oriunde te aflai, chiar şi în văzul tuturor? Ai avut de-a face cu scepticism din partea oamenilor?

Nu puteam să scriu decât acasă, cu ușa închisă, cu geamurile închise și storurile trase. Nimeni nu prea știa că scriu, deci nici vorbă de scepticism.

  1. Şi cum te-ai gândit să ieşi din anonimat?

Sincer, am avut o perioadă destul de nasoală. Iar publicarea cărții a căzut exact cum trebuie, anihilând, să spun așa, ceea ce nu era tocmai cum trebuie. Publicarea romanului mi-a confirmat că pot și mi-a dat încredere în mine.

  1. Acum ai scăpat complet de toate aceste îndoieli?

Când eram mic eram foarte timid. Timid, sincer, în modul exacerbat a felului de a fi timid. Eram aproape insocial. Mi-era rușine să vorbesc cu oameni, să-i privesc în ochi. Dar mi-am dat seama că timiditatea trece de la sine. Or, să nu fie așa?

Parțial, să spunem.

  1. Nu trece niciodată complet. Totuşi, cum ţi-ai făcut curaj să-ţi arăţi pasiunea şi să şi publici? Cui ai spus prima oară că vrei să publici?

Mi-am făcut curaj pentru că multe persoane apropiate, cărora le-am dat manuscrisul, mi-au spus că merită să încerc. Și așa, ei bine, s-a ajuns aici. Cred că mamei mele i-am spus prima dată, „mamă, vreau să scriu o carte”, dar nu prea m-a băgat în seamă. Și uite, acum se bucură pentru fiecare mesaj pe care-l primesc, se bucură aproape la fel de mult ca mine.

Hm, mama e cea mai bună prietenă a ta, nu?

Nu. E mama și-atât! Mult mai mult decât o prietenă bună.

 

  1. Cum s-a schimbat viaţa ta de când ai publicat?

O să spun doar că-i amuzant să mergi la mall, stai pe-o canapea, undeva, citești, și vin două fete, se-așază lângă și auzi, venind dinspre ele, „uită-te la mine, uită-te la mine”. Sau să te strige lumea și apoi să se facă nevăzută!

  1. Cum îţi sună ideea de ,,o a doua carte”? Te-ai apucat de ceva nou? Ai început să scrii o a doua carte?

Eu am o a doua carte scrisă. Da, am scris-o chiar înainte de ,,Toate sfârșiturile sunt la fel”. Dar nu am s-o public niciodată, pentru că vreau s-o las acolo. Și-atât. Dar da, oficial, m-am apucat de o a doua carte pe care o voi da spre publicare. Îți pot spune doar că personajul rămâne același, dar de data asta cunoaște altă poveste.

  1. Acum, Andrei, te rog spune-mi cateva cuvinte pentru toti cititorii tai si transmite un sfat scriitorilor care nu au curaj sa plece din anonimat. Din ce mi-ai spus, mi se pare ca esti unul dintre cei mai potriviti oameni care sa faca acest lucru.

Eu mulțumesc tuturor celor care mă citesc, pentru că ei îmi dau curajul de a scrie în continuare. Și de a spera, și de a crede – îmi place să cred că românul citește, dar că citește cu o conștință voluntară, trecând prin prisma minții sale ceea ce simte. Că așa, dacă citești superficial, n-are niciun rost. Ba, dimpotrivă, mai pierzi și timp. Legat de cei care scriu, care vor să publice, care vor să iasă la suprafață, vă pot spune doar atât: niciodată, dar niciodată, să nu renunțați la visul vostru, pentru voi însemnați ceea ce el este. Se spune că nu țintești bine, prea sus, decât atunci când într-adevăr te sperii de idealurile tale. Ei, bine, asta trebuie să faceți. Niciodată să nu vă uitați la cei de mai de jos, ci la cei de mai de sus. Fazual spus! Avem în noi tot ce presupune reușita. Trebuie doar să vrem, pentru că ăsta este începutul tuturor lucrurilor. Dacă alții au putut, noi de ce n-am putea? Dacă alții au vrut, noi de ce n-am vrea? Din fericire, în România puterea exemplului funcționează de minune. Tot ce ne mai rămâne este să urmăm exemplele cu adevărat bune. Restul, este muncă și răbdare. Nemăsurat de multă!

Andrei, eu îţi mulţumesc pentru tot timpul acordat, pentru deschiderea ta şi pentru sinceritate. Sper ca pe viitor să mai avem ocazia să stăm la poveşti. Îţi urez mult succes în tot ce ţi-ai propus şi…nu uita: scrie, scrie, scrie!

Cu tot dragul! Multumesc mult si eu, lecturi placute si ne mai auzim!


Acum vine clipa în care ”reporterul” face o ”recenzie” asupra autorului, de fapt, asupra omului. Ei bine, Andrei e un băiat de 19 ani, din Iaşi care a reuşit să-şi depăşească fricile şi să plece din umbră. Acest lucru l-a adus pe culmile succesului, dar lăsând toate acestea la o parte, am reuşit să văd dincolo de ce mi-a spus sau de ce a crezut el că îmi spune şi transmite. Andrei este încă un om timid, un copil (chiar dacă are 19 ani) care luptă pentru ce îşi doreşte, care învaţă cât îl ţin puterile şi care mereu va reuşi în tot ce îşi va propune. Este un om deschis cu un suflet cald care mereu va izbuti să-ţi aducă zâmbetul pe buze cu familiaritatea cu care-ţi vorbeşte. Îţi dă impresia unei prietenii vechi şi durabile, iar acest lucru este rar întâlnit la oameni. Ştiţi cum este el? O combinaţie dintre plăcut şi util. Mi-a dat impresia unui om vesel şi plin de energie şi tind să cred că nu este doar o impresie.

Am obiceiul să asociez fiecărei persoane câte o melodie, iar acest lucru a devenit involuntar. Vreau să vă spun şi vouă că pe el l-am găsit în piesa celor de la The Script şi will.i.am Hall of fame .
Pe Andrei îl puteţi găsi pe facebook, pe contul său personal, Andrei Cioată , pe blog-ul său şi pe cele două pagini de facebook (a cărţii şi a blog-ului): Toate sfârşiturile sunt la fel şi Where rain falls  . Şi dacă v-am stârnit curiozitatea şi sunteţi dornici să-i citiţi cartea, puteţi face rost de ea de pe Librex.ro sau chiar de la el, personal cu autograf cu tot.

Eu ce să vă spun? Citiţi mult şi vânaţi-vă visurile până la epuizare. Crezi în tine şi nu uita că tu eşti singura cheie spre viitorul pe care ţi-l doreşti.

1 Comment on Tineri scriitori – #1 Andrei Cioată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.