Nu ştiu voi, dar eu n-aş putea renunţa la oameni. La nici măcar un om care-mi apare-n drum şi cu care mai am şi tangenţe. Indiferent de legătura dintre mine şi acea persoană, nu aş putea. Absurd, nu? Da, este destul de personal şi, cred eu, e prima şi ultima oară când voi spune lucrurilor pe nume într-un articol.

Sunt convinsă că măcar o singură dată fiecare din voi a pierdut un om. Circumstanţele, cauzele şi modul dispariţiei nu-şi au rostul. Esenţialul este că o persoană mai importantă sau mai puţin importantă e dispărut din viaţa voastră. Aţi făcut voi ceva? Era momentul să dispară? A fost obligată? Acum chiar nu contează. Lipsa unei persoane importante răneşte. Ucide. Sfâşie totul în jur. E ca şi cum cineva ar veni cu un sac plin de cuţite şi te-ar înjunghia cu toate odată. Ar arunca de la distanţă şi cuţitele te-ar nimeri fix în inimă, fix acolo unde doare mai tare. Şi ce pot face cuţitele mai departe? Nimic? Oo, nu! Abia acum începe totul. Uşor, având grijă să rănească cât mai tare şi să aline cu sare, îţi scot o bucată din inimă. Uite aşa, simplu ca bună ziua! şi asta a fost! Ce-a rămas? Nimic. Ce ai primit? O briză rece de vânt care-ţi va fi alături o viaţă întreagă.

Mai greu este când nu realizăm că am pierdut oamenii, iar când avem nevoie de ei, pur şi simplu nu mai sunt acolo. Însă, mi se pare foarte interesant să fii în postura de om pierdut şi să vezi cum cei care n-au avut nevoie de tine până acum se întorc în genunchi. Iar tu ce faci? Te întorci şi le dai gura de aer de care au atâta nevoie. La urma urmei, îi consideri prieteni, suflete de încredere. E şi reciproc? Probabil.

Ce faci când ştii că nu se vor mai întoarce? Eu una am plâns, încă plâng şi sunt extrem de sigură că niciodată nu-mi va trece. Poate când îmi vor fi iar alături voi reuşi să mă abţin. Ar fi fost mai uşor să-i pot revedea. Mi-aş fi dorit să nu-mi vorbească, dar să-i ştiu aici. Da, uneori cer cam mult. Cred că toţi cerem mai mult decât este omeneşte posibil câteodată. Însă, dacă i-am aduce înapoi, oare lor le-ar fi mai bine? Suferinţa proprie nu moare odată cu noi, ci este lăsată moştenire. Din generaţie în generaţie, de la inimă la inimă. Lăsăm sacii plini de cuţite în urmă şi cine-i curios să-i deschidă primeşte, poate, o cruce mai grea decât poate duce.

Şi cu dorul ce facem? De fapt, dorul e vântul care bate în locurile goale din inimă. Adevărul este că imediat ce pierdem o persoană, apare alta. Apare o persoană menită să umple golurile şi să alunge sarea de acolo. Totuşi, există şi oamenii care pot doar să alunge sarea, însă golurile rămân. De ce? Pentru că sunt făcute de oamenii care nu pot fi înlocuiţi.

Şi atunci ce mai putem face? Nimic, aşa-i? Acum probabil ţi-am amintit de cineva. Şi-mi pare rău, însă nu trebuie să-i uităm. Ei sunt oamenii care nu merită uitaţi, cei care nu trebuie să fie uitaţi cât timp ce-i care i-au cunoscut de află pe acest pământ.

De nimeni.

Niciodată…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.