Uneori frica mă bântuie din toate colţurile, din toate părţile şi pare că vrea să-şi găsească culcuş în inima şi-n mintea mea şi aşa-mi găsesc fiinţa încolţită. În jurul meu se ridică 3 ziduri de piatră şi cerul se acoperă de nori, iar cel de-al patrulea se ridică cu toată măiestria sa sub forma unui perete de ceaţă. Este atât de înalt încât îmi pierd privirile aruncându-le după el şi e atât de rece încăt doar apropierea de el mă face să mă cuprindă fiorii şi îmi face mâinile să tremure. Restul e doar piatră – la fel de rece, la fel de cenuşie şi la fel de întunecată. Cerul pare şi el de piatră şi nicio rază de soare nu reuşeşte să spargă toată harababura asta. Soarele nu reuşeşte să spargă tavanul de nori de deasupra mea, dar ştiu că acolo, undeva, va găsi o portiţă de scăpare. Dar dacă nu va reuşi? A cui rămâne datoria de a mă scoate de aici? A mea. Sunt singura mea şansă la supravieţuire sau, mai bine zis, singura mea şansă la a ieşi din toată cutia asta de piatră. Mă întreb dacă aş fi făcut la fel de-ar fi fost de sticlă. Probabil aş ridica-o pe umeri şi m-aş  plimba cu ea în toată lumea. Aş fi în siguranţă aşa şi probabil n-aş îndrăzni să ies vreodată să respir, m-aş mulţumi cu aerul din celula mea domiciliată în fiecare loc în care vreau să fiu.

Acum, un perete de ceaţă. Asta era ceea ce mă lipsea de soarele de dincolo şi de singura cale de scăpare, de altfel, era să-mi înfrunt frica de întuneric şi să fac vreo doi paşi. Până acum erau uşi fără chei, acum nici uşă nu mai am. La urma urmei, cât putea fi de gros? Asta era tot ce avea nevoie biata mea fericire ca să se pună din nou pe picioare. Totuşi, dacă era atât de înalt, cum putea fi şi subţire? Să fie aparenţele atât de înşelătoare şi de data asta? Dacă e aşa, ar fi simplu să trec dincolo, dar ce mă opreşte e greu de explicat. Puteam pur şi simplu să mă apropii, să fac doi paşi şi să mă trezesc de partea cealaltă, să văd cum mi se pune la picioare tot ce mi-a lipsit, tot ce am vrut să am de când am pierdut. Poate asta era şi ideea, să dau dovadă de un gram de hotărâre şi cu un strop de adrenalină şi puţin curaj să dovedesc faptul că merit şi vreau ceea ce am pierdut acum mult timp. Pe vremea mea…. oh, nu. Nu e timpul de astfel de poveşti, dar pe vremea naivităţii mele nu aveam aşa griji la purtător, aş fi păşit în zis fără să cuget, fiind sigură că nu-mi va lua mai mult de câteva secunde să-l înfrâng. Acum mă bântuie fricile şi îndoielile. Asta e probabil consecinţa înţelepciunii. Şi dacă nu-i aşa? Dacă intru în zidul de ceaţă şi mă pierd în întuneric? Dacă e mai lat decât aş fi în stare să suport şi dacă nu voi putea trece? Atunci nu va mai avea cine mă salva.

Ce îmi mai rămâne de făcut în aşa caz? Să aştept aici să-mi deschidă cineva vreo uşă sau să încep să sculptez în piatră? Voi sculpta cu frunzele ruginite de pe aici, nu-mi va lua mult să renunţ, dar îmi va lua mult să ajung la ideea de a renunţa. Aşa-mi voi vedea firele albe crescând, aşa-mi voi vedea timpul cum îmi trece prin faţa ochilor a căror dioptrii încep să ceară ajutor, aşa-mi voi petrece restul zilelor până la moarte. Eu şi ţăranul lui Kafka de la Poarta Legii. Vom sta amândoi şi vom aştepta să ne pice o piatră din cer prin care poate-poate va intra soarele sau poate vom muri cu fericirea sub nas. Ce i-a lipsit lui? Dorinţa adevărată de a-şi atribui ceea ce i se cuvine. Mie ce-mi lipseşte? Aceeaşi voinţă care este înlocuită cu un kilogram de frică.

Totuşi, eu mai am puţin timp, el nu mai avea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.