S-a aprins cândva o lumânare. A răsărit și ea dintr-o scânteie, dintr-o bucată de privire și dintr-un iris cam prea colorat și cam prea șters din memorii. S-a aprins dintr-o ciocnirea unei zile senine și a unei raze de zâmbet care a nimerit ținta nepotrivită într-un moment nepotrivit de vulnerabilitate. A topit un colț de gheață și a aruncat o lacrimă pe restul de zăpadă adunată în ochii ei. I-a licărit în întunecimea pupilei strălucirea scânteei și-a adus o lumânare. A așezat-o pe o masă prăfuită și putrezită de zile și-a așteptat să se stingă. Aștepta să se epuizeze oxigenul și să se topească ceara. Topirea bucăților sale de gheață nu o încântau sub nicio formă, o dezgoleau și o scoteau tot mai mult la lumină. Când ceara aproape-și văzuse sfârșitul, un zâmbet îi apăru pe chip. Se terminase. O ultimă flacără avea să vadă și avea să ia sfârșit. Lumina pâlpâia încolțită de întuneric. Făcut o plecăciune și se pierduse. Masa luă foc.

Ultima picătură de ceară pornise incendiul de care fugise de atâta timp. Simți cum totul se prăbușește, cum picuri de apă se încălzesc și cum întunericul fuge de lumină cum a fugit și ceara de foc. O dezgheță și-i lăsă vulnerabilitatea la vedere. O cuprinse frica și o agitație chinuitoare o făcut să tremure. Ieșise din frig și o cuprinse mirosul de lume. O scânteie i-a spart zidurile și o pereche de brațe au cuprins-o.

Ea zâmbi sub picăturile de apă ale gheței sale, care-și primea fără grabă sfârșitul.

El zâmbi sub căldura mâinilor ei ce se pierduseră în frig atât amar de vreme.


Atunci ea închise ochii și-i redeschise într-o clipire lentă și rece. S-a apropiat ușor de lumânare și a stins flacăra. A închis din nou porțile și a lăsat o picătură de apă să-i curgă pe obraz. Jocul cu focul era o datorie pe care nu-și permitea să și-o plătească, iar zilele rămase o obligau să se apropie de ea. Zidurile erau prea reci pentru scântei și lumânări, iar vântul bătea prea puternic pentru a le lăsa să ardă. Inima n-o mai lăsa să-și apropie scântei de palme. Un foc nu mai era de ajuns și un incendiu nu mai era posibil.

E frig, iar cenușa nu poate să ardă din nou.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.