Introducerea: Orfan de cursa lunga – I

Frică, emoție, agitație, respiram greu și aerul fierbinte nu mă ajuta deloc să mă calmez. Așteptam înfricoșată decizia de la judecătorie în timp ce mașinile îmi prăfuiau ochelarii și așa murdari din cauza căldurii. Nu suportam această instituție, nici măcar numele de judecătorie. Mereu îmi trezea amintiri urâte și mă treceau toți fiorii când treceam prin fața unei astfel de clădiri.

Trecuseră doar 20 de minute și obosisem. Aveam nevoie de apă, dar de unde să iei apă în mijlocul unui București și așa prea mic pentru sutele de mii de oameni care se adăposteau după pereții masivi ai blocurilor? Eram sigură că în momentul în care voi face un singur pas mă voi rătăci, dar mi-am permis să mă așez pe banca ce se afla la patru metri de mine sub un copac mare. Părea a fi o oază în deșert, arăta de parcă un binevoitor l-a scăpat în drumul său spre casă, de parcă un copil și-ar fi uitat scăpat înghețata pe o plajă infinită, pustie și goală. Încă mă uitam la banca ce stătea cuminte acolo, sub umbra acelui pom. Cred că era un stejar, dar ceva mă împiedică să cred că este doar atât. Ici colo puteam zări câte un pui de om țipând de bucurie pentru că tata tocmai i-a cumpărat o înghețată. Uitându-mă în gol am văzut o fetiță ce mergea de mână cu ambii părinți. Nu avea mai mult de doi ani, avea obrajii mari și roșii, iar de pe frunte, de sub pălărioara de un roz pal îi curgeau încetișor stropi de apă. Părul scurt și creț care evada de sub ciupercuța roz se lipise deja de tâmplele mici și albe. Buclele șatene păreau că-i scot în evidență ochii. S-au oprit lângă mine preț de câteva minute, cât mama i-a legat pantofiorii roșii de lac. Micuța și-a îndreptat fața spre mine și m-a privit drăgălaș. În tot acest timp am reușit să-i analizez ochii. Pupila-i era mica de tot, de abia o zăream, era înconjurată de pete mici și galbene, continuându-se cu un albastru senin și pătrunzător, iar irisul se sfârșea în cele din urmă într-o nuanță de verde închis și limpede. Culorile erau asimetrice de la un ochi la altul și cred că asta o făcea specială. Mi-am dat jos ochelarii și mi i-am șters de un colț al tricoului. Am zâmbit micului suflet ce se afla în fața ochilor mei. Mi-a întors imediat zâmbetul. Nu eram sigură că un copil atât de mic poate zâmbi atât de matur. Probabil a râs la mine și din cauza căldurii n-am observat. Cert este că în următorul minut dispăruse, era deja la vreo șapte metri de mine cu amândoi părinții de mână.

Am îndrăznit să mă așez într-un sfârșit. M-am lăsat pe spate în așa fel încât umbra copacului să-mi acopere întreg trupul slăbit. M-am uitat la ceas, era trecut de ora 12. Căldura era extenuantă. Mi-am lăsat capul pe spate și am închis preț de o clipă ochii. Aveam în minte privirea acelei fetițe și zâmbetul pe care cred că l-am văzut. Nu puteam înțelege de ce acel copil mi-a putut zâmbi cu atât de mult înțeles. Acel zâmbet l-am văzut ultima oară la bunicul meu. A fost și ultimul zâmbet pe care l-am primit de la el, dar și ultimul pe care l-am mai primit vreodată. O lacrimă mi-a ieșit de sub genele lungi și negre. A fost singurul meu părinte și știu că nici părinții sau bunicii mei biologici nu m-ar fi iubit cum a făcut-o el. Deodată, așa cum stăteam cu ochii închiși toate zilele trecute ale vieții mele au început să danseze într-o paradă având ca scenă mintea mea.

Simt și acum acea ploaie rece și vântul care bătea rece și tăios. Purtam doar o rochiță de vară. Mă aflam în fața unei judecătorii. Aveam vreo patru ani și cred că este singurul lucru pe care mi-l amintesc din acea vară.

Plecasem de acasă îmbrăcată frumos cu mama de mână. Nu-i plăcea să-i spun așa și mereu se supăra și țipa la mine când îi spuneam așa, prefera să-i spun pe nume, Dania, iar despre tata… Tata era un rege pentru mine. Exact ca-n poveștile pe care le auzeam seara la radio. Când o întrebam pe mama, pardon, Dania, unde era tata țipa, iar și dacă insistam să cer detalii mă trimitea imediat la culcare, indiferent de cât bătea orologiul. Așa, în fiecare seară când avea loc această poveste, mergeam ascultătoare în colțul meu de camera, mă ghemuiam în păturile aruncate de mama pe o saltea veche și adormeam zâmbind. Știam că în vis urma să-l văd pe tata care era rege și care avea grijă de mine la castel. Într-o seară am visat și o femeie care nu era Dania, dar era mama mea. Avea părul lung și negru, iar ochii plănuiau a arăta o multitudine de culori.

Mă și mirasem că în acea zi mă îmbrăcase frumos și că mă ținea de mână. Eram mică și fericită că draga mea mama mă iubește. Atunci am simțit că mă iubește. M-a luat de mână și a plecat cu mine cu tot spre centrul orașului. M-a așezat pe o băncuță și mi-a spus să stau cuminte aici și să o aștept până vine. Mi-a spus că merge să-mi cumpere înghețată. Am privit-o cum se îndepărtează și eram extreme de fericită că mama este atât de bună cu mine. Nu mă puteam stăpâni, la urma urmei, eram doar un copilaș. Am examinat fiecare centimetru al băncii, fiecare om care a trecut atunci pe lângă mine și fiecare pasăre care a zburat pe deasupra capului meu mic. M-am ridicat și am început să alerg în jurul băncii, după vreo două trei ture bune de înconjurat banca m-am împiedicat. De rușinea trecătorilor m-am ridicat și n-am scos un scâncet cu toate că genunchii mici mi s-au umplut de julituri. După ce m-am scuturat de praf și mi-am revenit, m-am întors la locul accidentului să văd ce mi-a făcut mie să-mi roșească obrajii de rușine. Ajunsă la locul faptei am văzut jos o crenguță verde. Era un pui de copac pe care tocmai îl doborâsem. Atunci m-am pus în genunchii sângerânzi și am început să plâng de mila copacului. Nimeni nu s-a întors spre mine, ceea ce m-a făcut să mă ridic și să-mi cer în nenumărate rânduri iertare de la copăcel.

Trecuse deja mult timp de când mama a plecat să-mi cumpere înghețată, iar eu mă plictisisem. Nu mai venea odată iar eu muream de poftă și de frică. Știam că în curând avea să se întunece. Am rămas pe băncuță cu ochii ațintiți asupra sângelui închegat ce căptușea juliturile de pe genunchii mei. Am rămas așa până s-a întunecat și mică fiind, am adormit acolo, ghemuită pe bancă.

A trecut o oră de somn, două, trei, noaptea și mama nu venise. Eu încă eram pe băncuță și mă abțineam să nu plâng. Nu știu ce mă făcea să mă abțin, dar o făceam. Îmi era foame și roua dimineții îmi împodobise părul lung și castaniu cu mici cristale de apă. Pe lângă foame și frică, acum apăruse și neliniștea în sufletul meu de copil. Convingerea că mama nu se va mai întoarce era tot mai mare. Mi-am pus capul în palme ca un om mare, exact cum făcea mama când veneam de la joacă și în loc să stau pe gânduri am început să plâng. Simțeam privirile nepăsătoare ale trecătorilor pe creasta mea mica și indiferența le-o simțeam până-n măduva spinării. Mă treceau fiorii, fiori ce-i simt de fiecare dată când aceste amintiri se trezesc în mine. Nu a durat mult singurătatea și plânsul a venit. A venit Bunicul să-și ia fetița acasă. Când am văzut că vine și începe să vorbească cu mine, voiam să fug. Mami m-a învățat să nu vorbesc cu nimeni. M-a întrebat a cui sunt. A cui eram? A lui mami, acea mamă care a plecat ieri și nu a îndrăznit să mai vină la mine. I-am povestit cum am ajuns acolo și ce fac. Cel puțin am încercat. Ce putea spune o copilă de câțiva anișori? Cert este că a înțeles, iar dacă el nu, lacrimile sale au făcut-o așa că din cauza zâmbetelor mele fără sens, lacrimi au început să-i curgă pe obraji în timp ce se chinuia   să-și păstreze zâmbetul cald pe față.

M-a luat de mână și m-a rugat să merg cu el că totul va fi bine, mi-a spus că mama va veni după mine la el acasă cu înghețată cu tot. Și așa am făcut. Și așa s-a și întâmplat. Totul a fost bine, dar mama nu s-a mai întors.

Țin minte că săptămâni la rând, după ce Bunicul adormea, îmi afundam capul în pernă și plângeam. Plângeam de parcă plânsul era singurul lucru pe care-l mai aveam. Plângeam. Eram un copil și plângeam de frica mamei. Am simțit răul din ea, căldură prea puțin și totuși, îi duceam dorul. Acum, când am atâția ani pot simți ce-am simțit atunci. Am realizat că pruncii pot simți răutatea din oameni, o pot vedea pe chipurile lor sau, mai bine zis, pot vedea după măștile din lut. Le pot vedea sufletele, mințile și inimile.

N-am dus lipsă de nimic. Aveam tot ce-și putea dori o puștoaică cât un creion de mică: dragoste, bunătate și liniște, adică tot ce-mi lipsise până atunci. Absolut tot. Eram fericită, însă și fericirea are prețul ei. Când crescusem și aveam deja vreo șapte sau opt anișori dansam pe muzica unui magnetofon vechi. Lumea spunea că era de modă veche, dar era tot ce aveam mai de preț. Era fericirea de moment și cea mai mare distracție pentru mine și Bunicul.

Dar cine era Bunicul? Bunicul meu e un erou. Are o mantie ce-i atârnă de suflet și o coroană pe inimă. Mintea îi este plină de lumină, cred că de acolo a ieșit soarele. Are ochii precum câmpurile înverzite de vară, în care se scăldase jumătate din cer, iar cealaltă jumătate îi atârna în zâmbetul cald. Era înalt și puternic, exact ca regele din basmele și visele mele, vocea-i era blândă și frumoasă, părul găzduia iarna și brațele primăvara. În picioarele lui puternice puteai găsi toamna ce colindă cu putere deal după deal și sare peste mări și oceane. El este Bunicul meu.

Îmi făcea toate poftele, eram nepoata, fiica și prietena lui. Mă iubea și îl iubeam. Îl iubesc și mă iubea. De ce nu mă mai iubește? Dar oare de ce nu mai poate deschide ochii și de ce a plecat și el de lângă mine și nu s-a mai întors? Oare i-a spus mama că am fost un copil rău și că trebuie să plece și el de lângă mine? Nu, cred că Dumnezeu avea nevoie de el în Cer. Eu aveam nevoie de el aici, pe Pământ. Oare a uitat Dumnezeu de mine? Sau poate avea mai mare nevoie. Off! Ce să mă fac eu acum? Oare ar trebui să merg iar pe banca din fața judecătoriei și să plâng? Poate mă mai ia cineva. Eu nu mai vreau la altcineva. Îmi era bine aici și aici voi rămâne. Îi voi duce flori la mormânt așa cum îmi aducea și mie bunicul în prima duminică a fiecărei luni. Aceleași flori, doar că nu-i pot duce 7, ci sunt nevoită să-i duc 8.

Căldura prea puternică m-a trezit din amintiri. Am deschis ochii și am căutat un șervețel. Lacrimile-mi umplură fața și asta este dovada perfectă că timpul nu închide orice rană. Așteptam și totuși nu știam ce aștept.

-Domnișoara Ioana? aud deodată în spatele meu.

-Ăă, da. Eu sunt.

-Avocatul Bunicului dumneavoastră sunt, îmi pare bine! M-a rugat să vă dau această scrisoare la 3 ani de la moartea sa și anume în această zi. Știu că obișnuiați să vă scrieți scrisori destul de des cât el încă era în viață. Și iertați-mă! Îmi pare rău pentru pierderea cauzată, chiar dacă a trecut mult timp și nu vreau să…

-Iertați-mi nepolitețea, dar vreau doar scrisoarea, spun cu o oarecare iritare în glas, nu aveam chef de milă, păreri false de rău și consolare.

-Da, sigur. Doriți să stau cu dumneavoastră cât o citiți?

-Nu cred că este nevoie, mulțumesc!

-Bine atunci, o zi bună! spune cu un zâmbet forțat pe față.

-Asemenea, îi răspund cu indiferență.

Nu-mi păsa de nepolitețea mea, cel puțin nu acum.

Îmi dă scrisoarea pe care scrie frumos, cu litere de mână Ioana și pleacă. I-aș putea recunoaște scrisul din o mie. E al lui. Nu-l pot uita. Plâng în hohote pe care le înghit cu greu. Ridic scrisoarea nesigură. Tremur. Mi-e frică. Mă încearcă un întreg amalgam de sentimente care de care mai puternice. Simțeam nevoia să fug, să ard plicul și să mă întorc în timp. Poate aș fi făcut-o pe Dania să nu mă mai nască. Poate i-aș fi reparat greșeala pe care a făcut-o dându-mi viață și pe care a regretat-o.

Întorc plicul alb pe toate părțile. Are sigiliu. Știa că iubesc scrisorile cu sigilii medievale. Cândva îmi doream să mă fac prințesă, acum îmi doresc doar să mă fac dispărută. Am desfăcut atentă sigiliul, dorind să-l păstrez și am scos din plin o foaie de hârtie împăturită frumos. Mirosul hârtiei mi-a amintit de parfumul pe care obișnuia să-l folosească la ocaziile speciale. Lacrimile n-au mai avut răbdare, au ieșit să citească scrisoarea odată cu mine.

Voiam să încep să citesc, dar parcă ceva mă oprea. Deja nu mai simțeam căldura cu toate că era trecut de ora 15 și nu scăzuse deloc temperatura. Copacul mă umbrea perfect, iar liniștea de care aveam nevoie ca să citesc se lăsase în mod magic peste întreg Bucureștiul. Cred că Bunicul s-a ocupat de asta sau cel puțin mintea-mi lucrează în favoarea mea și nu mai aud nimic din ce nu e nevoie așa că-mi iau inima-n dinți și încep să citesc.

București, 28 iulie 1998

                        Draga mea fetiță,

            Citești aceste cuvinte la fix trei ani diferență de la ziua în care am urcat la ceruri, cel puțin așa ar trebui. Am încredere în avocatul care tocmai ți-a înmânat scrisoarea și pe care, sunt sigur, nu-l vei lăsa să stea cu tine cât citești aceste rânduri. Doamne, cât de bine am ajuns să te cunosc, copilă dragă! La fel de convins sunt și de faptul că n-ai plecat de pe banca pe care a trebuit să-mi aștepți prietenul și că l-ai oprit nervoasă din vorbit. Dacă greșesc, te rog să mă ierți! E băiat bun chiar dacă vorbește mult, sper că veți mai avea tangențe, îți poate fi de mare ajutor, dar tu ești încăpățânată și nu-i vei cere vreodată să te ajute. Nici lui, nici altcuiva.

            Probabil ții minte acea zi, undeva prin august. Nu știu exact, eu îți scriu pentru că   zilele-mi sunt pe terminate. Probabil crezi că sunt un om rău și că te-am părăsit fără să-ți spun, dar cum aș putea să-mi iau adio de la inima și sufletul meu? Ei bine, a venit timpul să afli de ce am plecat așa repede, fără să-ți spun nimic și fără să mai poți să-mi scrii și tu o ultimă scrisoare. Mai ții minte cât ne plăcea să ne scriem? Îmi cer iertare că te-am făcut să aștepți trei ani până să afli vești de la mine. Orice-ar fi, să știi că sunt aici Sus și te veghez. În fiecare secundă, în fiecare ceas, în fiecare moment și mi se rupe sufletul să știu că vei plânge pentru mine. Dacă aș putea, aș învia doar ca să te văd fericită. O să vorbesc eu cu Dumnezeu și poate cădem la o înțelegere și mă lasă să vin înapoi, dar sunt bătrân… Am și eu 89 de ani. Ce să mai faci cu un moș ca mine? Încă mă țin pe picioare, dar asta datorită ție. Chiar și acum, după ani de zile, sunt sigură că ai multe întrebări la care aștepți niște răspunsuri de la mine. Probabil nu le vei primi niciodată pe toate, dar sper că măcar câteva lucruri îți vor deveni clare. La cum te știu pe tine, niciodată nu vei înceta să cauți răspunsuri, indiferent de cât de imposibil ar părea de găsit.

            Hai să facem o călătorie în timp! De la tine am învățat replica asta. Mi-ai spus-o prima dată înainte de a-ți citi prima poveste. Drept să-ți spun, după ce-ai adormit am stat la capul tău și-am plâns cum n-am plâns nici când mi-a murit soția. Biata de ea! Mi-aș fi dorit să trăiască să te vadă, să te putem crește împreună. N-am putut fi părinți, dar măcar acum, în ultimii mei ani de viață am fost tată, bunic și partener de joacă. Răposata mea nevastă te-ar fi iubit și cred c-ar fi fost gelos pe tine. Nu mi-am putut imagina ce om fără minte ar fi lăsat o așa minunăție de copil la voia sorții. Iartă-mă că-ți spun asta, dar mă bucur din toată inima că a făcut-o, altfel   n-aș fi fost atât de fericit și poate că aș fi murit mult mai devreme. Știu că sunt egoist spunând asta, dar m-ai făcut să zâmbesc cu toată ființa mea. Mi-ai dat zile, mi-ai reînviat sufletul mort din trupul ce mai trăgea să trăiască câteva zile ca să-mi chinuie conștiința. Ai fost motivul pentru care Dumnezeu mi-a dat zile și poate de asta te-a și lăsat mama ta.

            Înainte de toate vreau să o ierți. Să o ierți pe Dania pentru că te-a lăsat. Gândește-te că poate știa că te voi găsi și că vei fi fericită. Poate simțea că nu-ți oferă ce trebuie și te-a lăsat în fața judecătoriei ca să te găsesc și ca să am grijă de tine așa cum poate ea nu ar fi putut-o face din cine știe ce motive. Să o ierți! Chiar te-a iubit dacă ți-a dat viață, putea alege să te ucidă înainte să te naști, putea face multe alegeri greșite. Pentru liniștea sufletului meu, te rog să o ierți! Iartă-te și pe tine că ai urât-o. Nimeni nu te poate neîndreptăți pentru sentimentele pe care le ai față de ea, așa cum nimeni nu te poate învinui pentru supărarea care s-a născut împotriva mea.

            Iartă-ți mama că te-a pierdut, copilă dragă! Iart-o!

            Acum vreau să mă ierți și pe mine, suflet tânăr! Iartă-mă că te-am părăsit fără să scot niciun cuvânt. Iartă-mă că o voi face! Acum ești destul de mare cât să afli adevărul. Ești o femeie în toată firea, dar știu ce vrei să spui ,,Femeie, femeie, dar eu tot copil voi rămâne. Până mor!’’. Această promisiune ne-am făcut-o la fix un an după ce te-am găsit. Ne-am promis unul altuia că vom rămâne copii până vom muri, dar iată! Eu și mort tot copil sunt așa că citind această scrisoare, îmi promiți că și tu vei rămâne copil chiar și după moarte. Așa să fie!

            Motivul pentru care a trebuit să plec au fost bătrânețile și bolile care nu conteneau să se mute la mine. Le sunt tare drag. Fug de tine, nu vreau să mă vezi suferind și vreau să mai știi că nu au mai fost șanse de viață. Am aflat că voi muri acum 2 luni și am zâmbit. Ciudat, nu? Am zâmbit pentru că știam că voi muri fericit. Sunt fericit să am o familie din nou, sunt fericit că am un copil și sunt extrem de fericit să am ocazia de a avea alături un înger care să-mi plângă la căpătâi. Probabil ultimele două zile de viață îți vor spune ce urmează să se întâmple, însă gura mea nu va sufla un cuvânt. Vreau să fii fericită până-n ultima clipă, să te văd zâmbind când voi închide ochii și când Dumnezeu îmi va lua sufletul în mâinile sale. Iartă-mă!

            Iartă-mă, copilă dragă! Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi câte zile-mi va avea sufletul!

            Îți sunt dator pentru fiecare zâmbet pe care mi l-ai pus pe chip și știu că nu voi putea vreodată să-ți pot mulțumi îndeajuns! Niciodată nu voi putea să te răsplătesc pentru viața pe care mi-ai oferit-o! Niciodată!

            Cu toate acestea, mai am un lucru să-ți spun. Ți-am cunoscut părinții. Și mama, și tatăl. La câțiva ani după ce ne-am găsit i-am văzut și pe ei. Semeni la chip cu amândoi, dar sufletul îți este din altă familie. Meriți să știi adevăratul motiv pentru care mama ta te-a lăsat. Când tatăl tău a aflat că Dania e însărcinată a făcut tot posibilul s-o convingă să facă avort. Îl iubea, dar și-a găsit scăpare, a găsit motiv să te păstreze. Dumnezeu i-a deschis ochii și inima și nu te-a ucis, nu a vrut să devină o criminală. I-a spus tatălui tău că vrea să avorteze singură, iar după câteva zile i-a dat telefon și i-a spus că are nevoie de timp să-și revină după pierderea făcută. Atât de mult l-a iubit, că a rămas cu el, după cum poți vedea. Mi-a spus toate astea plângând, cât tatăl tău, pe numele lui Alexandru, și-a făcut niște analize. Credea că ai murit, dar i-am spus că trăiești și că nu are dreptul să te vadă.

Uite așa, draga mea, a stat totul. Până la urmă nu tatăl ți-a fost regele, ci mama ți-a devenit regină sau, cel puțin, omul care a ales viața pentru tine. Eu n-am putut s-o iert și, probabil, voi regreta acest lucru în cealaltă Împărăție, așa că te rog să o ierți tu și pentru mine, la fel și pe tatăl tău! Știu că acum voi da dovadă de egoism, dar mă bucur că te-au abandonat! Altfel aș fi murit de mult timp și n-aș mai fi apucat să fiu fericit. Tu mi-ai făcut zilele, de fapt, ultimele mele zile viață. Mi-am retrăit întreaga viața în câțiva ani!

            Mulțumesc!

            Ai grijă de tine, înger scump! Bunicul te iubește!

Cu dragoste nemărginită, din ceruri,

al tău Bunic

P.S.      Să știi că pe banca pe care te afli ne-am început basmul. Tu erai urma de viață din umbră. De asta nu-ți plac probabil judecătoriile, pentru că aici ai fost abandonată.

 Vezi copacul care-ți face umbră acum? Este cel pentru care ai plâns că l-ai rănit împiedicându-te de el. Prețuiește acest loc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.